AUDIO / Caporali, șefi, lideri, dictatori
Marcel Tolcea ne invită să vorbim şi să scriem îngrijit româneşte: http://radiotimisoara.ro/cum-vorbim-si-scriem-corect-r-marcel-tolcea/
Articol de Dana Florea, 4 decembrie 2015, 10:29
Rubricile sunt difuzate de luni până vineri inclusiv, în jurul orelor 7.40 şi 11.20 şi în reluare duminica dimineaţa, după ora 8.00.
(rubrică difuzată în 23 iunie 2015)
Ieri, pentru a vorbi despre cuvântul cap, am citat o frază dintr-un roman al lui Rainer Maria Rilke în care mai toate substantivele derivă de la cuvântul cap: „Caporalul îl întrebă pe șeful său, căpitanul Wolfer, dacă a citit măcar un capitol din acea carte de căpătâi pe care o considera o capodoperă.” Din rațiuni cronologice, nu am apucat să vă explic care este relația dintre cuvântul „șef” și cuvântul „cap”.
„Șef” vine din franceză, unde a fost moștenit din latinescul caput, cap. Cap are aici sensul de conducator, lider. Cuvântul „lider” se trage de la verbul englez „to lead” care înseamnă „a conduce”. În urmă cu mai mulți ani, odata cu boala lui Fidel Castro, sintagma „il lider maximo” — „conducătorul cel mai mare” — a invadat comentariile de presă.
Dar oare de ce s-o fi numit șeful unei comunitati „cap”? O fi fost mai înalt decât ceilalți? Poate. De la Napoleon încoace, marii dictatori ai lumii nu ar fi avut loc în nicio echipă de baschet. Bonaparte era mai scund cu exact un cap decât unul dintre mareșalii săi, Hitler nu avea nici bob de trăsături ariene, fiind la fel de scund, iar Ceaușescu era înalt doar în poeziile lui Adrian Paunescu și Vadim Tudor.
Evoluția cuvântului șef în limba română este interesantă. În gară, dacă cineva pronunță Vocativul „șefu”, întorc capul toți cei care aud interpelarea. Apelativul ”șefu’” a devenit un echivalent al adresării cu „domnule”, un fel de politețe amestecată cu o abia ușor ghicită irionie. Mie, de câte ori aud cuvântul „șef”, îmi vine în minte un distih — adică două versuri — al, ale lui Romulus Vulpescu:
„În fiecare prost presimt un șef
Și întrevăd demersuri”.
