De unde vine „încornorat”?
Marcel Tolcea ne invită să vorbim şi să scriem îngrijit româneşte:
Articol de Dana Florea, 10 august 2015, 13:31
(material difuzat în 30 iulie 2015)
Am vorbit de nenumărate ori, de la microfonul acestei rubrici, despre o serie de cuvinte ce își au originea, obârșia, în situații sau contexte mai puțin previzibile. Sau, de ce să nu o spun, ieșite din obișnuitul nostru de fiecare zi. Astăzi o să mă refer la un asemenea cuvânt, chiar dacă e nu face parte din vocabularul unei conduite morale. Cuvântul cu pricina este „încornorat”. Știm foarte bine, „încornorat” este epitetul, „titlul” deloc nobiliar pe care îl primesc soţii înşelaţi.
Un scriitor maghiar, pe nume Ráth-Végh István, într-o carte tradusă în anii 70 ai secolului trecut, „Istoria culturală a prostiei omenești”, ne lămurește de unde vine acest cuvânt ce se regăsește în prea multe limbi europene.
Se pară obiceiul de a-i numi „încornorați” pe soții înșelați ne vine de la un împărat bizantin pe nume Andronicus — autorul scrie doar Andronicus — care îşi alegea amantele dintre soţiile demnitarilor de la curte. Drept despăgubire, soțul cu pricina primea vaste terenuri de vânătoare, iar ca semn al noii proprietăţi avea dreptul să prindă pe poarta casei sale coarne de cerb. După coarnele bogate de cerb de la ușile acestor aceste case, domenii nobilimea știa cam cum stau lucrurile în respectiva familie.
Să nu credeți însă că acest lucru a fost neapărat unul rușinos. Și nu neapărat din motive economice. Motivul este unul mult mai banal: căsătoria a fost, până la începutul secolului XX, mai degrabă o afacere în care dragostea nu prea și-a găsit locul!
