? Limba de lemn europeană și provocările ei
Marcel Tolcea ne invită să vorbim şi să scriem îngrijit româneşte: http://radiotimisoara.ro/cum-vorbim-si-scriem-corect-r-marcel-tolcea/
Articol de Dana Florea, 13 octombrie 2016, 08:14
Rubricile sunt difuzate de luni până vineri inclusiv, în jurul orelor 7.40 şi 11.20 şi în reluare duminica, de la ora 8.00.
(rubrică difuzată în 13 octombrie 2016)
Fiindcă tot e o vreme de toamnă ce ne scoate nostalgiile la iveală, vreau să vă povestesc un episod din tinerețea mea democratică. Da, din tinerețea mea democratică fiindcă, prin 1992, am avut privilegiul să merg la Strasbourg și să fac un interviu cu secretarul general de atunci al Consiliului Europei, Doamna Catherine Lalumière. Fac o paranteză și observ că unii jurnaliști mai puțin atenți scriu numele celebrului oraș alsacian cu doi „s”. În realitate, unul singur e de ajuns.
Așadar, am ajuns acolo și primul meu șoc a fost contactul cu o foarte vânjoasă limbă de lemn europeană. Mare parte din limba aceasta de lemn a ajuns să fie implementată – cum se spune cu un cuvânt nou, european – și în România. Între cuvintele fetiș ale acestei limbi de funcționari europeni, la loc de cinste era, este cuvântul „challenge”, adică „provocare”. Pentru mine, încă nedezlipit de limbajul propagandei comuniste, „provocare” nu suna pozitiv, ca să zic așa. Nu era un cuvânt de bine. Cineva te poate provoca, incita, întărâta la luptă, la ceva mai puțin prietenos. În vremea comunismului, un provocator era o persoană care te făcea să spui lucruri nepermise, iar apoi te turna la Securitate. Un provocator, atunci, te făcea să faci lucruri necugetate. Cum a ajuns cuvântul „provocare” să aibă un sens pozitiv? Probabil din limbajul sportiv. De acolo, provocare a ajuns să însemne să scoți ce e mai bun din tine, un test prin care să arăți că ești foarte bune. Ați ghicit, provocare, „challenge”, sună foarte americănește.
Și eu simt că rubrica mea e o provocare pentru mine.
