AUDIO / Flagrant, delict şi flagrant delict
Marcel Tolcea ne invită să vorbim şi să scriem îngrijit româneşte: http://radiotimisoara.ro/cum-vorbim-si-scriem-corect-r-marcel-tolcea/
Articol de Dana Florea, 15 septembrie 2015, 09:30
Rubricile sunt difuzate de luni până vineri inclusiv, în jurul orelor 9.20 şi 11.20.
Flagrant delict (rubrică difuzată în 8 septembrie 2015)
Liniștea zilei de duminica trecută a fost spulberată de o știre neașteptată: primarul general al orașului București, Dr. Sorin Oprescu, a fost reținut de DNA în urma unui flagrant delict. Știți că nu mă ocup în rubrica mea de vinovățiile politicienilor sau ale celor acuzați, bănuiți de diverse lucruri. Nu, eu mă ocup cu greșelile de limbă, cu greșelile de ortografie, cu greșelile de stil sau cu micile abateri de la norma întreagă, așa cum va fi vorba și astăzi.
Așadar, astăzi o să vă semnalez câteva lucruri cu privire la expresia „flagrant delict”. În primul rând, să vedem ce înseamnă flagrant. Dicționarul spune că „flagrant” înseamnă „care sare în ochi; izbitor, evident, incontestabil.”
Etimologic, „flagrant” vine din latină unde sensul este diferit de cel dezvoltat în limbile moderne. În limba latină, „flagrans” însemna „arzător”, dar și „strălucitor”. Regretatul George Pruteanu semnala că acest sens se regăsește în cuvinte cum ar fi „conflagrație” sau „deflagrație”.
Despre cuvântul „delict”, cred că toată lumea știe că înseamnă însemnă „faptă nepermisă de lege, infracțiune”.
Așadar, „a prinde pe cineva în flagrant delict” înseamnă „a prinde pe cineva asupra faptului, a prinde pe cineva în timp ce înfăptuiește fapta nepermisă”.
Chiar în timp ce scriu rubrica, pe un post de televiziune, jurnalistul Ion Cristoiu și invitații săi folosesc cuvântul „flagrant” pentru „flagrant delict”. Nu e corect, dar limba se lasă călăuzită de legea efortului mai mic. Dacă înțelegem, e în regulă!
