Povestea Martei Teodora Traleș, eleva din Timișoara care caută conexiuni între matematică și filosofie

Articol de Radio Timișoara, 17 august 2021, 09:41 / actualizat: 21 august 2021, 12:28

“Te-aş învinui” este titlul unuia dintre eseurile premiate la Concursul Judeţean de Creaţie Artistică – Ediţia I, 2021, pe tema: “Aproape de ceilalţi”.

Oferta educaţională extraşcolară a Inspectoratului Şcolar Judeţean Timiş pentru semestrul al II – lea al anului şcolar 2020 – 2021 a inclus la nivelul disciplinei “Limba şi literatura română – Limbi clasice” organizarea Concursului Judeţean de Creaţie Artistică – Ediţia I, 2021, pe tema: “Aproape de ceilalţi”. Competiţia s-a adresat elevilor de gimnaziu şi de liceu de la unităţi de învăţământ preuniversitar din judeţul Timiş şi a cuprins cinci secţiuni, pe nivel de clasă: poezie, proză, eseu, interviu filmat şi film de prezentare a unui produs sau eveniment artistic.

Laureată a concursului, la secţiunea Eseu, este Marta Teodora Traleş, clasa a XI-a, Colegiul Naţional “Constantin Diaconovici Loga” din Timişoara, câştigătoarea Premiului I pentru textul “Te-aş învinui”. Profesor îndrumător: Milin Tihomir.

Marta Teodora Traleş, autoarea eseului, povesteşte:

“Sunt elevă în clasa a XII-a (la momentul concursului clasa a XI-a) la Colegiul Naţional “C. D. Loga”. Această şcoală mi-a oferit oportunitatea de a mă defini prin excelenţă şi prin performanţe academice şi, în ultimii ani, şi artistic-literare. De mică, pasiunea mea a fost şi este matematica. De-a lungul timpului m-am remarcat prin originalitate, creativitate şi dedicare, obţinând diferite premii: medalie de argint şi locul 14 la faza naţională a Olimpiadei de Matematică (clasa a XI-a), locul 4 naţional la olimpiada digitală Brio (clasa a XI-a), locul I la concursul euro-regional TMMATE (clasa a X-a), medalie de bronz la faza naţională a Olimpiadei de Matematică (clasa a VIII-a), premiul I şi admitere la Universitatea Politehnică Timişoara (clasa a IX-a) şi multiple premii I la concursuri locale şi regionale.

Matematica mi-a format un mod de gândire analitic şi m-a îndemnat la introspecţie. Astfel, mi-am îndreptat atenţia spre literatură şi spre filosofie. Urmărind să cultiv acest nou interes, am început să citesc foarte mult şi să îmi aştern pe hârtie gândurile şi ideile; am început să scriu eseuri. După un an, acestea au prins forma unui volum pe care l-am publicat sub titlul “Pasageri”. Continuând să scriu şi încurajată de aprecierile primite de la cei cu experienţă în domeniu, m-am înscris la diferite concursuri cu această tematică. Am acumulat şi aici câteva distincţii: premiul I la categoria eseu şi premiu special din partea Radio Timişoara la concursul judeţean de creaţie literară “Aproape de ceilalţi”, locul 4 naţional la Olimpiada Ştiinţelor comunicării, menţiune specială la concursul de eseuri al Mensa (destinat membrilor). De asemenea, m-am implicat şi în redacţia revistei şcolii, unde am publicat atât eseuri de creaţie literară cât şi eseuri ştiinţifice. Scrierile mele apar şi în revista lunară Mensa. Totodată, am încercat şi latura ştiinţifică a literaturii, clasându-mă în top 12 naţional la competiţia de eseuri ştiinţifice BioMed.

Cunoscându-mă pe mine mai bine prin aceste două pasiuni, pe viitor, îmi doresc să le aprofundez cât mai mult şi să găsesc, sau chiar creez, cât mai multe conexiuni între matematică şi filosofie.”

Despre cum s-a construit textul “Te-aş învinui”, eseu distins cu Premiul I la Concursul Judeţean de Creaţie Artistică, ediţia I, 2021, vorbeşte autoarea, Marta Teodora Traleş (înregistrare în exclusivitate pentru Radio Timişoara).

Te-aş învinui

Hai cu mine pe plaja mea!

Priveşte stâncile în depărtare. Priveşte-le cum aşteaptă sărutul dureros al valurilor. E frumos cum îşi construiesc idila tragică prin tremurul neîncetat, prin curenţii necruţători. Valurile mereu se vor întoarce, stâncile le vor aştepta mereu, vor ceda împreună în faţa distrugerii. Când totul va fi nisip, tot se va mai găsi o fărâmă de granit să le consume iubirea legendară. Şi soarele încălzeşte cadrul catastrofal, precum încălzeşte şi nisipul de sub tălpi. Ne vor irita granulele fierbinţi, ne vor îngâna valurile şi ne va cânta vântul. Te voi invita în jocul meu absurd. Îl numesc „jocul de-a acceptatul”:

Cum stâncile se predau în faţa autodistrugerii pentru a lor iubire, eu dansez cu destinul meu. Dansăm pe o melodie aleatorie, dictată de ce e dincolo de stele. Valsăm melancolic, sărim maniacal sau cădem epuizaţi, mereu ne jucăm de-a acceptatul. Eu îi accept capcanele, îi imit mişcările, îi sunt păpuşa mult dorită. Destinul nu ştiu ce îmi acceptă, dar îl simt lângă mine şi asta face ca totul să fie bine.

„Să fie bine?”

Da, să fie bine. Să pot continua. Cât timp nu îi văd finalitatea, eu pot spera. Căci pot spera sau pot şti. Iar faptul să ştiu m-ar distruge. Asta e o regulă a jocului: accepţi să speri, dar nu să ştii. Dacă ştii, ai pierdut.

„Ce ai pierdut?”

Pe tine. Acum lasă-mă să continui. Jocul e simplu şi antrenant. Tu păşeşti pe nisip. Îl simţi cum arde. Marea te îmbie lângă tine, câţiva paşi şi suferinţa se termină. Dar ce înseamnă marea? Acel infinit iluzoriu? Unii aleg să îi vadă frumuseţea, se adâncesc în fascinaţia ei. Priveşte spre orizont. Ce vezi?

„O corabie.”

Acolo ajung toţi. Pe acea punte. Şi se cred liberi… au scăpat de nisipul încins, de marea sărată, au plecat de pe ţărm şi au ajuns la limita, la orizont. Şi ştii ce văd ei de pe corabie? Un nou orizont. O nouă finalitate. Îi vezi pe cei de pe corabie?

„Oarecum…”

Şi ei te văd pe tine. Tu pentru ei eşti o oglindă, o asimilare a durerii lor. Îşi retrăiesc suferinţa în lipsa sursei de suferinţă. Şi ei se cred liberi…

“Şi cum e viaţa pe acea corabie?”

Ştii povestea cu Icar?

„Da.”

Atunci îţi ştii şi răspunsul. Hai să ne continuăm drumul. Corabia va veni după noi, figura fantomatică te va urmări mereu acum că ai conştientizat-o. Dar ştii de ce tu nu vei ajunge niciodată pe ea?

„Pentru că ştiu ce se întâmplă acolo?”

Vezi tu, dragul meu, e atât de mult adevăr şi suferinţă în a şti… şi totuşi toţi fugim după cunoaştere. Şi uite că ea ne salvează, ne ţine departe de corabie. Dar nu te întrebi de ce continuăm să mergem?

„Pentru că sperăm că ajungem undeva…”

Dar ştim unde? Nu, nu ştim. Dar noi sperăm iar speranţa noastră e alimentată de destin. Speranţa acelora ce au plecat în larg  îşi găsea puterea în răzvrătire, în acea dorinţă oarbă de libertate. Şi ce mai înseamnă această blestemată libertate? Din ce vor ei să evadeze de fapt?

„Din propriul destin?”

Şi propriul destin nu e de fapt reprezentarea lor în lucirea unei stele? Fug de ei, fug spre o corabie a vidului de identitate, spre un ţinut al comunului. De aceea eu accept. Vreau să te învăţ să accepţi. Să îi găseşti destinului absurdul şi să îl îndrăgeşti. Să îi înveţi fiecare colţ, fiecare asprime, să îi memorezi tiparul. Să înveţi dansul fericirii. Ştii ce se spune despre fericire?

„Că e irealizabilă…”

Şi dacă ti-aş spune că ea se poate găsi prin acest joc? Dacă ţi-aş oferi o mărgea de sticlă, dar să îţi spun că e un sâmbure al vieţii. Tu l-ai planta. L-ai uda, ai avea grijă de el. Şi vei spera că va creşte, că va răsări, că îţi va păzi locul. Şi totuşi nu se va întâmpla nimic. Te vei opri?

„Nu, voi continua să am şi mai multă grijă de el.”

Întocmai. Vei continua să speri căci tu nu vei ştii ce se întâmplă sub pământ. Singura ta cunoştinţă va fi prezenţa acelei entităţi, a ceea ce tu consideri o sămânţă, a ceea ce e de fapt o biată sferă de sticlă. Şi tu vei gravita în jurul micii planete sticloase, vei merge mai departe ştiind că ai la ce să te întorci. Şi astfel vei fi fericit, îţi vei găsi însemnătatea în acea mărgea.

„Dar cum pot fi atât de naiv? Să nu mă revolt? Să nu caut acea sămânţă închipuită şi să găsesc mărgeaua…”

Şi ce  îţi va pricinui asta? Vei mai fi fericit? Vei ştii că te-ai înşelat, dar cel mai important, îţi vei pierde acea noţiune de însemnătate. Nu vei mai avea la ce să te întorci, la ce să speri. Vei ştii că totul a fost un fals. Dar ce s-ar întâmpla dacă ţi-aş da doar un vas cu pământ. Nu ti-aş spune dacă acolo se află ceva, dacă e vreo sămânţă, vreo mărgea sau nu se află nimic. Ce s-ar întâmpla atunci?

„Nimic?”

Nimic? Nu ai uda pământul, dar nu ţi s-ar naşte ideea că laşi o şansă la viaţă să moară? Ai uda apoi pământul, dar ţi s-ar naşte ideea că faci totul în van. Şi totul ar fi un chin. Asta izvorăşte din lipsa ambelor instanţe, a celei de a spera şi a celei de a şti.

„Dar nu aş putea căuta în pământ?”

Atunci ai ştii. Suferinţa ţi-ar fi mai uşoară, dar niciodată egală cu speranţa. Şi totuşi… din tot ceea ce m-ai întrebat, reiese un lucru: fericirea nu există într-o lume raţională. Putem spera copilăreşte că va creşte o plantă, dar oricine se va întreba de ce nu răsare nimic. Ne putem plimba pe plajă, dar pentru cât timp nu ne vom întreba unde mergem. Omul nu poate crede orbeşte în speranţa şi acceptarea unei forţe necunoscute. Natura noastră ne cere să gândim, să punem la îndoială, sa cercetăm. E un chin dulce, e un blestem norocos. Nu ne lăsăm să ne pierdem în ignoranţă. Ignoranţa doare, dragul meu.

<< Mă priveşti pierdut. Nu ştii dacă mi-am terminat monologul teatral sau nu. M-ai urmărit mimându-ţi fiecare replică. Nu ai spus nimic, te ador pentru asta. Îmi dai şansa să cred că ai înţeles. Acum îmi pot începe adevăratul mesaj. Dacă ai veni pe plaja mea, te-aş învinui.

Te-aş învinui că îmi dai voie să te iubesc. M-aş lupta cu tine pentru că îmi eşti alături, m-ai face să sper. Mi-ai da biletul la o fericire temporară. Voi spera că vom merge împreună, că mă vei ţine de mână, că voi fi stânca şi va veni valul. Şi te-aş învinui că mă ajuţi să construiesc castele de nisip. Te-aş învinui că aştepţi fluxul cu mine, că îmi vei da speranţa că nu ne va spăla construcţia. Şi te-aş mai învinui că mă iubeşti, te-aş învinui că mi-o spui, te-aş învinui că mă faci să ştiu. Te-aş învinui că iei forma speranţei şi devii conştiinţă.

Deşi prefer să aştept fluxul fără să îi ofer ceva să îmi ia, aş da pe tine toată speranţa pentru a te ştii pe plaja mea mereu. Dar tu devii paradoxul perfect. Deşi ştiu că nu vei veni pe plaja mea… eu încă mai sper.     >> (Marta Teodora Traleş)

“Cu siguranţă numele Marta Teodora Traleş va deveni renume!” scrie profesorul Milin Tihomir (Colegiul Naţional “C. D. Loga”, Timişoara), îndrumător al elevei, în prefaţa cărţii “Pasageri”(Editura Letras):

“Volumul intitulat provocator Pasageri, prin însăşi aspectul său amfibiu, aşază sub ochii curioşi ai cititorului o paletă variată de sentimente, de gânduri, de nelinişti existenţiale ascunse în sufletul şi în mintea unei adolescente problematizante, angajată pe drumul căutării sinelui, a înţelegerii propriei sale existenţe şi a lumii în care trăieşte şi pe care o „satelizează”, demantelându-i tot angrenajul ei complex.

Ceea ce frapează e tocmai faptul că deşi autoarea, elevă în clasa a XI-a, o împătimită a ştiinţei pure, bine ancorată în spaţiul arid al matematicilor (pe terenul cărora a  înregistrat an de an izbânzi notabile!), demonstrează că se poate instala cu uşurinţă şi cu autoritate în spaţiul literar pe care îl controlează nu doar prin sesnibilitate, candoare, siguranţă, cât mai ales prin forţa ei contemplativă, prin vigoarea reflexivă ce răzbat din fiecare pagină.

Cartea însăşi nu e altceva decât o lucidă disecare şi explorare a subiectivităţii, un exerciţiu de reformulare a unei substanţe psihice în continuă metamorfoză, o reuşită strădanie de a exersa scriitura analitică, introspectivă şi chiar intimă.  Având o conştiinţă morală impecabilă, un acut spirit al analizei, tânăra autoare aflată la prima ei experienţă editorială (după o migăloasă muncă de pionierat solitar care îşi arată acum roadele!), oferă fiinţei disponibilitatea celor  mai neaşteptate revelaţii şi  problematizează pe teme dintre cele mai surprinzătoare. Înzestrată cu un perfect simţ al măsurii, ne plimbă prin colţurile tenebroase ale minţii umane; încearcă o varietate de trăiri şi de stări; îşi dezvăluie gândurile sau reacţiile intime; şochează prin sinceritatea notaţiilor, prin distilarea limbajului epurat de retorism, prin naturaleţea cu care se lasă pradă contemplării spectacolului lumii. Prin toate acestea, elimină riscul unui diagnostic valoric rezervat, probând talent literar, fineţe analitică, forţă creativă şi infirmând, o dată în plus, incompatibilitatea dintre ştiinţă şi artă.

Considerăm că o astfel de experienţă literară nu poate rămâne singulară şi nu poate avea caracter accidental. Cunoscând bagajul cultural impresionant, calitatea şi volumul lecturilor parcurse, amplitudinea zborului prin gând al tinerei autoare, continua ei mistuire internă, plăcerea pe care o încearcă în zona cunoaşterii, rafinamentul ei sufletesc,  îmi exprim convingerea  că va „recidiva” şi, peste ani, o vom număra printre numele mari ale literaturii contemporane şi ale ştiinței secolului XXI.” (Prof. Tihomir Milin în prefaţa cărţii “Pasageri” de Marta Teodora Traleş, Editura Letras)

Din scrierile Martei Teodora Traleş face parte şi eseul “Felinare”, pregătit tot pentru Concursul Judeţean de Creaţie Artistică, ediţia I, 2021. Despre mesajul acestui text vorbeşte autoarea (înregistrare în exclusivitate pentru Radio Timişoara).

Felinare

“Trecuse de miezul nopţii şi lumina neoanelor mai slăbise”- H. Murakami

Uşa grea se închide cu zgomot în spatele meu. Aud cum încuietoarea automată mă poziţionează în strada rece. Acelaşi aer plin de umezeală, acelaşi fum ce nu  îşi cunoaşte sursa, aceiaşi paşi grăbiţi spre nicăieri. Şi eu. Ce caut aici, cum am ajuns aici, unde mă duceam? Ce atâtea întrebări, răspunsuri oricum nu vor fi niciodată destule. Dacă e chiar necesar, aflaţi că am luat-o pe scări, după ce am ieşit pe uşa ironic de masivă a garsonierei de la un etaj oarecare al clădirii impunătoare din spate. Vedeţi, nu sunt destule răspunsuri. De ce o garsonieră, care etaj, ce culoare e uşa. Dar ce mă preocupă pe mine: de ce pe scări?

Frână bruscă. Pentru a multa oară pe ziua de azi, cineva ignoră semnele şi se arată uimit că sunt şi alţii pe aceeaşi şosea. Interesant. Mă uit cum tensiunea creşte în fiecare, şoferii strigă, coboară din maşini, claxonează, orice doar să facă zgomot. Interesant. Prima dată apelăm la calea auditivă spre a ne elibera.

Părăsesc scena urbană şi mă îndrept spre vechii mei prieteni. Stop. Întrebare: care prieteni? Răspuns: felinarele. Stop. Întrebare:… Păstraţi-o. Răspunsuri chiar nu mai caut. Poate le veţi găsi pe parcurs. Strălucesc aşa frumos în noapte. Ah, da, întrebare, cât e ceasul? E trecut de o oră târzie, nu ştiu şi nu mă interesează cât. Mă scuzaţi, dar am întâlnire cu felinarele.

Strălucesc aşa frumos în noapte. Imită ieftin luna, dar cât timp îmi ţin companie gratis, ne aliniem conceptului de câştig reciproc. Mă opresc sub primul, unul mai departe dă semne că s-ar stinge. Îl ignor. Salut, felinar. Câţi au mai trecut pe aici, oare? Vedeţi, felinarele nu îmi oferă niciodată răspuns. De aceea prefer felinarele. El tace, eu tac, gândurile mele ne conferă dinamism. Valsăm, bem, cădem. Un curs firesc, grotesc şi poate nebun. Şi felinarul îmi e aproape. Nu îmi pune întrebări, eu nu îi chestionez existenţa, nu îi plănuiesc viitorul şi nu îi rescriu trecutul. Îl prind aşa cum este, îl păstrez într-o poză veridică, cu lumina sa proprie. Interesantă viaţa fără întrebări… dar prea plictisitoare. De ce s-a stins felinarul celălalt?

Mă apropii circumspectă. Tace. Nu, nu mă aşteptam să vorbească; da, ştiu că v-aţi întrebat asta. Felinarul tace după cum îi este natura. Eu am întrebări, dureroase întrebări fără răspuns. Dulce căutare. Brusc, felinarul se aprinde. Aşteaptă câteva secunde să îmi surprindă mirarea, pâlpâie nesigur, aproape ne cufundă din nou în întuneric… dar preferă acest aproape. Simt cuvântul atât de dureros, îl îmbrăţişez cu atât de mult drag. Mă chinui, mă zvârcolesc în braţe cu propriu-mi prădător. „Aproape”… în căutarea de a-i simţi pe alţii „aproape”, ne dăruim „aproape” în întregime şi aşteptăm „aproape” acelaşi lucru, şi parcă funcţionează „aproape” tot până când ne distruge acest „aproape”. Tindem la un infinit inexistent, ne limităm la un finit insuficient. O nouă întrebare: cum scăpăm de acest „aproape”? Răspuns: în fiecare zi credem că „aproape” am scăpat de el. Felinarul cedează. Se stinge şi rămâne în propriul paradox: aproape stricat, aproape funcţional. Suntem la un „pâlpâit” distanţă de împlinire sau de o autodistrugere, mereu „aproape” de absolut, niciodată tangenţi acestuia. Interesant.

Paşii mă poartă spre un nou felinar. Acesta răspândeşte o lumină difuză. Nici el nu e sigur, dar luptă cu o dorinţă ce îi întrece puterile. Se află în acea tindere spre absolut. Mă sperie… cum se pot contopi perfecţiunea şi autodistrugerea. Ce eveniment apocaliptic. O gaură neagră ce ne atrage, ne ameţeşte, ne îmbată cu un sentiment necunoscut şi ne aruncă în uitare. Felinarele nu uită. Au privit multe săruturi şi multe despărţiri. Au adăpostit sub raze atât copii, cât şi bătrâni. Viaţa îşi cunoaşte tragismul, iar felinarele îl captează în cele mai banale momente. Întrebare: ce adăposteşte noaptea pentru voi? Un răspuns ce trebuie scris de fiecare cu propria mana, cu propriul suflet, cu propriul destin. Vă voi surprinde, dar felinarele ştiu deja ce ascunde noapte pentru fiecare.

Cât mă voi mai plimba? E trist, am ajuns să îmi pun singură întrebări. Cum ne complacem în acest joc de-a întrebatul şi de-a răspunsul. Eu întreb, eu răspund. Felinare, de ce taci? Felinare, eu mă aştept să răspunzi? Felinarul tace, nici măcar nu cred că mă priveşte, doar tace şi îşi răspândeşte lumină. Aşteaptă noi trecători să le lumineze drumul, dar nu paşii. Of, felinare, ce existenţă ai tu. Fără să te întrebi, fără să îţi răspunzi… Of, felinare, ce existenţă am eu. Fără să găsesc răspunsuri, fără să contenesc din a mă întreba.

Altă frână bruscă. Felinarele tac, oamenii vorbesc. Prefer felinarele. Mă uit în jur… nimeni pe stradă. Mi-am construit propria stradă, propriile felinare, în căutarea disperată de a-mi găsi propriile răspunsuri la întrebările altora. Nu există întrebare unică pe lumea asta, de aceea fugim după răspunsuri. Eu pot să vă întreb, ştiţi deja întrebarea. Dar răspunsul? Doar felinarele ştiu răspunsul.

Vă aştept pe strada mea cu felinare. Unde e? Cum ajungeţi aici? Cine sunt eu să vă invit? Felinarele mele se sting brusc. Doar nu credeţi că va răsări soarele. Acum e întuneric, acum nu se mai pun întrebări. Trebuie să mă întorc. Unde? Exact, unde.

Încă mă întreb, de ce pe scări? Simplu, garsoniera mea nu are ferestre. (Marta Teodora Traleş)

(sursa foto: arhivă familia Traleş)