Audio / Amintiri din vremurile de aur ale voleiului timişorean. Diminescu şi Drăgan, „conducătorii” Locomotivei

A fost numit „ridicătorul cu mâinile de aur” şi a cunoscut ce înseamnă marea performanţă după ce a bătut maidanele oraşului. Aurel Drăgan continuă povestea începută de „antrenorul cu pantofi de scrimă în picioare” Milorad Koin. De la primele antrenamente de volei, până la câştigarea celor două titluri naţionale.

Milică (n.r. Milorad Koin) a explicat modul în care ne-a adunat, cum ne-a pregătit şi ceea ce făceam noi pe Terasa Eminescu. Cum ne pregăteam terenul, cum îl tăvălugeam, cum mai făceam şi câte o miuţă de fotbal la panourile de baschet, cum încercam să jucăm şi câte un set pe terenurile de tenis, unde nu găseai nici un loc … Despre evoluţia noastră timp de trei ani, din 1952 până în 1955, aşa cum a spus Milică, nimeni nu credea că putem obţine performaţa pe care am obţinut-o. Am trecut prin etapa de calificare, am ajuns la turneul final la Ploieşti şi într-adevăr, acolo, cei care au participat şi-au dat seama că au în faţă o echipă de adolescenţi care ştiu ceva din jocul ăsta şi care au dovedit în continuare că pot să facă performanţă. Aproape toţi, dacă nu chiar toţi, au jucat după aceea în echipele de seniori. Acum, după un număr de ani, ne revedem să ne aducem aminte de tinereţe. 60 de ani reprezintă totuşi ceva. Faptul că ne întâlnim înseamnă că ceea ce s-a întâmplat atunci, sudura dintre noi a rămas şi peste ani, ceea ce reprezintă un lucru deosebit pentru acel colectiv – Aurel Drăgan

În 1955, Locomotiva Timişoara a ajuns, fără emoţii, la turneul final al Campionatului Naţional de Juniori, care s-a desfăşurat la Ploieşti. În calificări, bănăţenii au trecut de Tânărul Dinamovist Deva (3-0) şi de Locomotiva Craiova (3-1).

Ambele meciuri au fost în deplasare, cu un public ostil, şi ne-au călit pentru confruntarea finală de la Ploieşti, îşi aminteşte Mihai Coste, individual de acest interviu

Articol de Tiberiu Atanasoae, 21 iulie 2015, 22:47

A fost numit „ridicătorul cu mâinile de aur” şi a cunoscut ce înseamnă marea performanţă după ce a bătut maidanele oraşului. Aurel Drăgan continuă povestea începută de „antrenorul cu pantofi de scrimă în picioare” Milorad Koin. De la primele antrenamente de volei, până la câştigarea celor două titluri naţionale.

Milică (n.r. Milorad Koin) a explicat modul în care ne-a adunat, cum ne-a pregătit şi ceea ce făceam noi pe Terasa Eminescu. Cum ne pregăteam terenul, cum îl tăvălugeam, cum mai făceam şi câte o miuţă de fotbal la panourile de baschet, cum încercam să jucăm şi câte un set pe terenurile de tenis, unde nu găseai nici un loc … Despre evoluţia noastră timp de trei ani, din 1952 până în 1955, aşa cum a spus Milică, nimeni nu credea că putem obţine performaţa pe care am obţinut-o. Am trecut prin etapa de calificare, am ajuns la turneul final la Ploieşti şi într-adevăr, acolo, cei care au participat şi-au dat seama că au în faţă o echipă de adolescenţi care ştiu ceva din jocul ăsta şi care au dovedit în continuare că pot să facă performanţă. Aproape toţi, dacă nu chiar toţi, au jucat după aceea în echipele de seniori. Acum, după un număr de ani, ne revedem să ne aducem aminte de tinereţe. 60 de ani reprezintă totuşi ceva. Faptul că ne întâlnim înseamnă că ceea ce s-a întâmplat atunci, sudura dintre noi a rămas şi peste ani, ceea ce reprezintă un lucru deosebit pentru acel colectiv – Aurel Drăgan

În 1955, Locomotiva Timişoara a ajuns, fără emoţii, la turneul final al Campionatului Naţional de Juniori, care s-a desfăşurat la Ploieşti. În calificări, bănăţenii au trecut de Tânărul Dinamovist Deva (3-0) şi de Locomotiva Craiova (3-1).

Ambele meciuri au fost în deplasare, cu un public ostil, şi ne-au călit pentru confruntarea finală de la Ploieşti, îşi aminteşte Mihai Coste, individual de acest interviu

Campionatul republican de volei juniori. Locul I. Ploieşti, 1955

Ajunşi în Prahova, tinerii timişoreni aveau să se bată pentru supremaţie cu Progresul Bucureşti, Tânărul Dinamovist Târgu Mureş şi Tânărul Dinamovist Oradea (cam mulţi „tineri dinamovişti” la acea vreme). Locomotiva a confirmat sau, după caz, a surprins încă de la primul meci, încheiat cu scorul de 3-1, împotriva Progresului. A urmat un succes în trei seturi cu Tânărul Dinamovist Târgu Mureş şi meciul pentru medaliile de aur cu formaţia din judeţul Tânărul Dinamovist Oradea.

Am încercat să aflăm de la nea Aurică Drăgan dacă a fost un meci mai greu, cu un final strâns. A intervenit gazda Mihai Coste.

M.C: Aici te ajut. Ultimul meci de la Ploieşti…
A.D: Ah, da. Ultimul meci. Da, da. Mi-a adus aminte Mihai…Milică nu prea obişnuia să schimbe echipa. Dar, la ultimul meci, s-a apucat să mai bage dintre jucătorii care evoluaseră mai puţin. Era să pierdem acel joc. Până la urmă a refăcut echipa, iar rezultatul a fost de 3-2 în favoarea echipei noastre.

O descriere scurtă a partidei cu Tânărul Dinamovist Oradea a fost realizată de Mihai Coste, în afara interviului.

2:0 la seturi şi în loc ca lucrurile să îşi continue mersul firesc spre 3:0, improvizăm, schimbăm formaţii şi ceea ce trebuia să fie o simplă formalitate tinde să devină un coşmar. Este 2:2! Domnul Grosu (n.r. Ioan Grosu), conducătorul delegaţiei, cedează nervos şi pleacă în lume! Ne trezim la timp (antrenor şi jucători), refacem formaţia şi gata! 3:2! SUNTEM CAMPIONI!

Căpitanul acelei echipe, Aurel Drăgan, trece rapid peste momentul Ploieşti şi povesteşte, cu un zâmbet larg, un episod petrecut după titlul din 1956. Echipa de seniori din Galaţi i-a invitat pe juniorii timişoreni să dispute o partidă amicală, ca recompensă pentru prestaţia bună concretizată cu al doilea titlu consecutiv. „Amicalul” s-a consumat la scurt timp după un banchet local, iar ce a urmat puteţi citi în rândurile de mai jos.

A.D: Dar, îmi aduc perfectă aminte, nu de turneul de la Ploieşti, ci de turneul de la Galaţi … Stăteam într-un hotel, dacă am spune de mâna a treia ar fi prea mult. Toţi am dormit în aceeaşi cameră. Mai pe jos, mai pe saltele, mai prin paturi
M.C: Mai cu o ploşniţă (râde)
A.D: Da, aveam în permanenţă oaspeţi. Îmi aduc aminte ce s-a întâmpalt după meciul cu echipa de seniori. Milică ne-a dus la Dunăre, am luat o barcă şi ne-am urcat toţi în barcă şi am pronit pe Dunăre aşa puţin…
M.C: Veseli
A.D: Veseli, după intervenţia alcoolului, înainte de meciul cu echipa de seniori din Galaţi. Iată câteva momente pe care nu pot să le uit

***

Coordonator în acea echipă, pe lângă Aurel Drăgan, a fost Nicolae Diminescu. Văr primar cu Mihai Coste (performanţa este o afacere de familie), Nicu Diminescu a cochetat iniţial cu fotbalul şi s-a întors la prima pasiune, după cele două titluri câştigate cu echipa de volei. În 1958 a fost în lotul lărgit al echipei Ştiinţa Timişoara care câştiga Cupa României. Nicolae Diminescu şi-a amintit cu a „jonglat” cu cele două discpline, mai întâi ca junior voleibalist, mai apoi în echipa mare de fotbal.

Eram afectat de fizicul meu, care era, normal, de ridicător. Specialitatea era reprezentată de „ciocuri”, asta însemnând a surprinde adversarii de dincolo de fileu, care se aşteptau să ridic pentru trăgători, iar eu plasam mingea în stânga-dreapta. Ceilalţi au părăsit clubul, mergând spre echipele divizionare. Lucrul acesta nu m-a atras pentru că, în acelaşi timp, noi eram polisportivi. Aş vrea să vă spun că toţi aproape am jucat fotbal la piticii şi desculţii lui Poli. Acolo i-am dus şi pe Aurel, pe Mihai şi pe Fuchs … Eu am continuat acolo. Am fost cooptat la echipa de seniori la o vârstă timpurie…Oficial am intrat în lotul care s-a deplasat la Bucureşti pentru finala Cupei României, jucând şi debutând în echipa care a câştigat semifinala cu 3-2, şi în finală, după un 0-7 pe care l-am avut cu două săptămâni înainte cu Progresul, am reuşit să ne luăm revanşa şi să câştigăm cu 1-0 – Nicolae Diminescu

Revenind la volei, Nicolae Diminescu a amintit că antrenorul a avut marele merit în crearea acelui grup. Disciplina, respectul şi sacrificul sunt valorile pentru care au optat membrii acelei generaţii, de la Milroad Koin, continuând cu Aurel Drăgan, Zoltan Kozonici, Nicolae Diminescu, Alfred Fuchs, Ionel Hogea, Alexandru Simescu, Zeno Schelett, Valeriu Enăşel şi Mihai Coste.

Din jovialitatea revederii cu foştii colegi, preţ de câteva minute, Nicu Diminescu a devenit critic, vorbind despre cunoaşterea şi respectarea valorilor locale, un capitol care, din păcate, astăzi devine tot mai absent.

Noi jucam la CFR şi, dincolo, jucam fotbal la Poli. Se ştia că Poli şi CFR-ul erau într-o bătălie. Dar nu conta lucrul acesta…Toţi cred că de la generaţia Păltinişanu a început performanţa. Nici vorbă. Ar trebui să mergem mai mult înspre Bindea, înspre Becke, înspre vechile valori ale Ripensiei … Puţini ştiu astăzi, dacă te duci la un teren de volei, cine a fost Drăgan, cine a fost Coste, cine a fost Kozonici, care cândva au jucat într-o finală de Cupa Campionilor. Se pare că acest almanah viu care ar trebui să existe, nu există…

Fotografia principală a articolului: de la stânga la drepta: Nicolae Diminescu, Alexandru Simescu, Mihai Coste, Milorad Koin, Zeno Schlett, Aurel Drăgan, Nicolaie Rusănescu

Va continua