EDITORIAL / Modelul nipon
S-a dat startul celei de-a opta ediții a Cupei Mondiale de rugby. În Anglia, acolo unde sportul cu balonul oval lua ființă, în urmă cu aproape două secole. Cadrul perfect pentru o demonstrație pe viu a valorilor acestei discipline.
Articol de Gabriel Toth, 20 septembrie 2015, 13:48
Dacă m-ar ruga cineva să dau o definiție rugby-ului, nu aș mai folosi cuvinte. Pentru că deja am imaginea uluitorului Japonia – Africa de Sud 34-32 de aseară, de la Brighton. I-aș sugera interlocutorului meu să privească atent măcar la cele patru minute de prelungire ale jocului. Cu Japonia, o națiune aflată în lumea a treia a rugby-ului, presând o dublă campioană mondială la cinci metri de terenul de țintă. Cu două lovituri de pedeapsă dictate în acest interval pentru niponi, atunci când pe tabelă sud-africanii conduceau la trei lungimi. Dacă Japonia ar fi ales să trimită la bețe, s-ar fi consemnat o remiză. Fără îndoială, și aceasta ar fi fost o mare surpriză. Însă elevii lui Eddie Jones au ales, în ambele situații, grămada. Au forțat victoria. Totul sau nimic. Iar eseul a venit, după al patrulea minut de timp suplimentar.
Japonia, care câștigase până ieri un singur meci la Cupa Mondială, în 1991, cu Zimbabwe, a reușit poate cea mai mare surpriză din istoria acestei competiții. Un succes al niponilor nici măcar nu era luat în considerare, sud-africanii mizând dinaintea aterizării în Anglia pe un succes cu punct bonus ofensiv în fața asiaticilor.
O victorie care a venit, în primul rând, grație unei atitudini sănătoase. Japonia nu s-a speriat de renumele adversarei. I-a speculat la maximum punctele slabe. A profitat de precipitarea celor de la „Springboks”. Și, poate cel mai important, nu s-a mulțumit cu puțin.
Victoria Japoniei a făcut înconjurul lumii, fiind deja considerată una dintre cele mai mari surprize din istoria sportului mondial. Sper ca ecourile acestui succes să ajungă și la urechile băieților și fetelor care își ocupă timpul cu sportul în țara noastră. S-a văzut aseară – în imagine HD – că mentalitatea de învingător nu e doar o sintagmă folosită la întâmplare în declarațiile antrenorilor noștri, din Liga I, până în „Promoție”. La fel și eternul clișeu „au și eu două mâini și două picioare”, auzit înaintea fiecărei confruntări a unei echipe sau reprezentative din România cu o forță a continentului sau a lumii. Iar „atitudine” e un cuvânt care sună frumos, dar care e gol pe interior fără punerea lui în practică.
Cel puțin în ultimii ani, românii s-au mulțumit cu puțin, aproape în orice ramură sportivă. Avem senzația că victoriile vin dintr-o altă dimensiune, precum stelele căzătoare, și nu pe fondul încrederii în propriile forțe. Iar imaginea care ilustrează cel mai bine acest aspect ne-a fost oferit de selecționerul Anghel Iordănescu, la nu foarte îndepărtatul România – Grecia când, în loc să-și aranjeze elevii pe teren, „Generalul” săruta cu foc câteva iconițe scoase discret din buzunarul pardesiului.
Gabriel Toth
