OPINIE: Rămas bun şi iertare, doamnă Ioli!
Vineri, sportul timișorean și-a pierdut cel mai strălucitor giuvaer din tezaurul construit de-a lungul anilor. Iolanda Balaș a trecut în eternitate. Doamna Ioli era, până în urmă cu trei zile, tot ce ne-a mai rămas din anii de aur ai atletismului timișorean. Din perioada de grație a Electricii.
Articol de Gabriel Toth, 14 martie 2016, 08:04
Pentru că apariția unei sportive de talia Iolandei Balaș n-a fost întâmplătoare. În anii 40-50, Electrica Timișoara avea cea mai puternică secție de atletism din țară. Sportul antic, preluat în modernitate de la vechii greci, se bucurase dintotdeauna de o mare popularitate la Timișoara, unde, în primele trei decenii ale veacului trecut cluburile CAT și Chinezul erau protagoniste ale campionatului Ungariei și, mai târziu, al României.
Atunci când Iolanda Balaș era doar o fetiță plină de energie, zglobie, greu de ținut în frâu de măicuțele de la Școala de Fete „Notre Dame” (actualul Colegiu Bănățean), a descoperit că e vecină cu atletismul. În clădirea din Iosefin unde locuia micuța Ioli, împreună cu mama ei, trăiau soții Lupșa. Eugen Lupșa, un as al probelor de sprint, și tânăra lui consoartă, Luiza Ernst-Lupșa, o atletă completă, capabilă să câștige titlul național atât la suta de metri, cât și la greutate, suliță ori lungime. Soții Lupșa erau, imediat după război, mândria secției de atletism a Electricii. Iar Luiza, fascinată fiind de energia micuței Ioli, i-a arătat, pe un proiector de film, imagini de la Jocurile Olimpice din 1936. Fetița blondă din Iosefin fusese fermecată de afro-americanul Jesse Owens și de cele patru medalii de aur pe care la-a obținut la Berlin, sub privirile lui Hitler. Tot Luiza Ernst-Lupșa i-a montat o sfoară în curtea interioară a clădirii, unde Iolanda Balaș a exersat pentru prima oară săritura în înălțime. Iar de aici, până la primul drum spre stadionul Electricii și până la primele antrenamente sub îndrumarea celui mai bun săritor din țară, Ioan Soter, n-a mai fost decât un pas.
Iolanda Balaș a părăsit Timișoara la începutul anilor 50, alături de antrenorul și ulterior soțul ei, Hansi Soter, transferat la CCA București. A crescut spectaculos, a stabilit record după record, a urcat de două ori pe cea mai înaltă treaptă a podiumului olimpic, în 1960 la Roma și patru ani mai târziu, la Tokyo. A stabilit 14 recorduri mondiale, iar performanța sa din 1961, când a sărit 1,91m, avea să rămână neîntrecută vreme de exact zece ani. Abia în 1971, austriaca Ilona Gusenbauer a depășit această ștachetă, la cinci ani după retragerea din activitate a Iolandei Balaș.
Pentru Timișoara sportivă, Iolanda Balaș a fost unul dintre cele mai puternice simboluri. Din păcate, doar în aparență, pentru că în ultimii ei ani de viață a fost rareori deranjată de aici, de pe malurile Begăi. Ultimul interviu pentru presa din Timișoara l-a acordat în urmă cu patru ani, chiar la postul nostru de radio. A sunat-o colegul meu, Tiberiu Atănăsoae, care mi-a povestit cât de emoționată a fost doamna Ioli să primească un telefon de acasă. Pentru că, deși părăsise meleagurile natale de șase decenii și mai bine, a spus, de câte ori a avut ocazia, că Timișoara rămâne casa ei.
De regulă, atunci când un oraș își pierde unul dintre cei mai renumiți nativi, încep propunerile pentru a-i onora numele. Cu siguranță, s-ar cădea ca un stadion de atletism ori o sală de profil să-i poarte numele. Din păcate, Timișoara n-are nici una, nici alta. O pistă bună ca suprafață, dar departe de standardele unui concurs, găsim pe stadionul „Știința”. Iar sala de atletism în care s-au format decenii în șir campionii Timișoarei, cea din Circumvalațiunii, a ars în 1997, iar în locul ei nu mai găsim astăzi decât o parcare. Unde mai pui că, tot din cauza infrastructurii precare, probele tehnice au dispărut complet din capitala Banatului. Inclusiv săritura în înălțime, proba care a consacrat-o pe Iolanda Balaș și pe care, deopotrivă, Iolanda Balaș a revoluționat-o. E, așadar, de prisos să spune că așteptăm apariția viitoarei Iolanda Balaș. În Timișoara de astăzi, e pur și simplu imposibil.
Rămăneți cu bine, doamnă Ioli! Vă mulțumim și, în același timp, ne cerem iertare!
Gabriel Toth
