Gala de Blues/Jazz KAMO, o nouă ediție, la Timișoara. Interviu cu Eugen Gondi, „stăpân al ritmurilor”
Gala de Blues/Jazz KAMO ajunge la ediția a XXXII-a. Cunoscut ca fiind cel mai longeviv festival de jazz şi blues din Timişoara şi al doilea cel mai timpuriu festival de jazz din ţară, evenimentul reunește și în acest an artiști de valoare ai genului din Anglia, Germania, Olanda, Serbia și România.
Articol de Simona Stoița, 23 septembrie 2023, 00:55
Gala de Blues/Jazz KAMO se va desfășura în 23 și 24 septembrie 2023, la Sala „Capitol” a Filarmonicii „Banatul”, cu începere de la ora 18:00.
Realizator al Galei de Blues/Jazz KAMO este Johnny Bota, iar prezentator va fi Florian Lungu, alături de care va apărea Virgil Mihaiu, critic de jazz.
Cap de afiș în prima seară a Galei, sâmbătă, 23 septembrie 2023, va fi TRIO EUGEN GONDI (Olanda). Eugen Gondi va cânta alături de basistul Lucas Suringar și de chitaristul Hilmar Backer.
Considerat cel mai bun baterist de jazz din România, ani la rând, timișoreanul Eugen Gondi se poate mândri cu o bogată activitate artistică desfășurată atât în România, cât și în Olanda, unde a emigrat în 1990. În țară, Eugen Gondi a colaborat cu Phoenix, Mircea Florian, Marius Popp, Johnny Răducanu, Johnny Bota, Toni Kühn, Cvintetul de jazz București (alături de care a ținut concerte cu Art Farmer, Slide Hampton, Aura Urziceanu) etc. A participat la festivalurile de jazz de la Ploiești, Sibiu, San Sebastian, Přerov, Ljubliana, Varșovia. Are numeroase înregistrări de discuri și apariții în emisiuni de radio și televiziune.
Interviu Eugen Gondi; realizator Călin Pacatiuș:
După cum bine se ştie, Eugen Gondi, „stăpân al ritmurilor”, este şi un remarcabil artist plastic. Eugen Gondi a fost un apreciat restaurator de obiecte la Muzeul Regal din Amsterdam. Ce au reprezentat pentru dumneavoastră revenirile în capitala Banatului, oraş în care v-aţi format ca muzician, dar şi ca artist plastic?
Înecarea în trecut, reîntâlnirea cu mulţi prieteni şi fani, un sentiment plăcut că încă nu am fost uitat…
Cum aţi descrie atmosfera muzicală a capitalei Banatului, atmosfera muzicală din anii ’70 şi ’80?
La primele două festivaluri de la Ploieşti, în ’68, ’69, Timişoara a avut 12 formaţii de jazz. Era o abundenţă extraordinară de muzicieni de jazz în Timişoara! În anii ’70 s-au decantat trupele. Pe vremea aceea era un club de jazz extraordinar condus de Pethö Ștefan, sub tutela ARLUS-ului, care pe vremea aceea era Casa prieteniei româno-sovietice, unde era Teslaru, redactor la Radio Timişoara, şi sub tutela lui funcţiona acest club de jazz care era unul dintre primele, dacă nu chiar primul club de jazz din România. Din momentul când ploieştenii au avut greutăţi festivalul s-a ţinut efectiv în club, în ’69, după care a fost întrerupere de doi ani, apoi festivalul s-a mutat la Sibiu, spre norocul nostru, că erau nişte organizatori grozavi. Pe vremea aceea era o emulaţie jazzistică foarte mare în România, creativă. Au apărut foarte multe trupe cu orientări muzicale diverse în sfera jazzului, au luat contacte din ce în ce mai strânse cu muzicienii din celelalte oraşe, au deschis şi ei cluburi în alte oraşe şi a început o viaţă muzicală jazzistică activă. Au urmat festivalurile de vară în Costineşti, care erau nemaipomenite, cu seri prelungite, multe jam session-uri, iar la Timişoara, un vechi prieten de-al meu, Băcălete, şi-a luat răspunderea să aducem trupe şi muzicieni din străinătate. Pe urmă şi la Sibiu s-a întâmplat acest lucru, şi având posibilitatea să-i ascultăm învăţam pur şi simplu de la ei. Informaţia despre jazz nu era decât via discuri şi noi, timişorenii, am avut noroc că aveam Radio Novi Sad aici, în fiecare marţi era ”Rendezvous” sau ”Musicom”, şi ultima jumătate de oră era muzică de jazz. Prindeam pe unde scurte ”Jazz Hour” a lui Willis Conover, un post de radio american, cu ultimele noutăţi în domeniul jazzului. Deci, anii ’70 şi ’80…
Vremuri bune pentru jazz…
Vremuri foarte bune… Jazz-ul era şi un soi de exprimare a „libertăţii de expresie”. Publicul venea în număr foarte mare la concerte şi la festivaluri. Era o atmosferă pe care eu nu am mai întâlnit-o aici, nu am mai regăsit-o.
Ce au reprezentat pentru dumneavoastră anii 1967 – 1970, pe care i-aţi petrecut în trio-ul Paul Weiner Free Jazz?
A fost o surpriză extraordinară! În formaţie, ca mentor, ca toboşar de jazz, l-am avut pe Robi Teufel, un acordeonist şi un pianist foarte cunoscut în România. De la el am învăţat primele piese de jazz – ”Lady be good”, mi-aduc aminte şi de Brubeck cu ”Take Five” şi ”Blue Rondo à La Turk”, cu măsuri compuse, iar cu Paul de fapt am făcut prima trupă de jazz, primul trio de jazz. Mentorul lui Paul a fost Wisinger, un pianist timişorean de jazz, căruia îi plăcea foarte tare Thelonius Monk. De fapt, primele piese pe care le-am cântat cu Paul Weiner au fost un repertoriu de Thelonious Monk, plus un blues foarte cunoscut compus de către Jancsi Kőrösi pentru Attila Garay, un alt pianist din Ungaria. Se numea chiar ”Blues for Garay”. Noi cântam la clubul „Higiena”, clubul frizerilor, în preajma Pieţei Unirii. Atmosfera dintotdeauna a fost grozavă, am avut „chimie” bună amândoi, am crescut împreună, după care eu am plecat, să pot să-mi pun pâinea pe masă, cu o trupă din Arad. Am cântat cam doi ani şi jumătate prin ţară pe la localuri. M-am hotărât la Mamaia, cântam la Sirena, și i-am zis trupei din Arad că acesta este ultimul sezon, că mă întorc la Timişoara şi mă apuc, efectiv, foarte serios de tobe şi, în special, foarte serios de jazz. Cu Emil Müller – basist şi Paul Weiner am format primul trio de free jazz, care a fost băgat în seamă de Cornel Chiriac. A venit la un festival şi ne-a ascultat şi spre surpriza noastră ne-a dus la televiziune şi am cântat free jazz la televiziune, în perioada aceea. Iar din trio-ul acesta free jazz s-a format un cvintet cu Bebe Jivănescu şi Erwin Ebel, şi am fost invitaţi la festivalul de la Přerov, în Cehoslovacia. Paul a luat acolo premiu pentru compoziţie, iar formaţia a luat medalia de argint. M-am reîntors la Timişoara, eram angajat la Teatrul German ca regizor tehnic, ca să pot să-mi câştig existenţa că din jazz nu se putea exista, iar muzică de restaurant nu mai doream să fac. După aceea, după un festival la Sibiu, unde au mai fost încă patru sau cinci trupe timişorene, Richard Oschanitzky m-a rugat să cânt cu el acolo, fiind și el timişorean. Ca un „bănăţean fudul”, l-am refuzat şi i-am spus că eu sunt cu Timişoara, nu am nimic cu Bucureştiul. După care, el a venit şi a ţinut o prelegere despre muzica de jazz şi muzica improvizatorică la Casa Studenţilor şi ţin minte că am cântat prima piesă de jazz cu influenţă folclorică, „Pe deal, pe la Cornăţel”, făcută de Oschanitzky, cu Pethö Ștefan la bas de data aceasta, şi atunci mi-a spus: „Vino la Bucureşti!“ M-am dus la Bucureşti şi acolo l-am întâlnit pe Ştefan Berindei, am dat un fel de audiţie tatălui său, Mihai Berindei, care avea un club de jazz acolo cu un big band, era şi Marius Popp acolo, şi aşa: „Marius, hai să mergem să cântăm, uite că vine şi Johnny!“ A venit mai târziu Dan Mândrilă şi s-a constituit un Cvintet foarte bine sudat cu care am fost la festivaluri internaţionale. Cred că a fost o trupă bună la vremea aceea.
V-aş întreba acum despre Cvintetul de jazz din Bucureşti, un cvintet care a susţinut concerte alături de nume legendare ale jazzului, ca Art Farmer şi Slide Hampton. A fost un capitol important în cariera dumneavoastră.
Da, bineînţeles că am cântat şi cu Art şi cu Slide Hampton. Experienţa cu jazzmani americani care au o frazare şi un fel foarte logic de a povesti, pentru mine a fost foarte uşor. Întotdeauna lucrurile au fost alambicate la improvizatori în România, fiindcă nu aveau şcoala aceea tipică americană, limbajul era destul de restrâns, iar pentru mine a fost foarte uşor să-i acompaniez, era totul clar, şi ritmic, şi melodic. Da, a fost o mare experienţă!
Aşadar, în anii ’80 aţi revenit din Bucureşti la Timişoara şi aţi format un grup care avea să devină band-ul preferat al lui Johnny Răducanu. L-aţi avut ca partener de scenă pe Tony Kuhn…
Pe Dan Ionescu şi pe Johnny Bota, da. Când m-am reîntors la Timişoara, primul om cu care am luat contact a fost de fapt Liviu Butoi, şi am şi cântat cred vreo două concerte în duo, la Casa Studenţilor. Iar Liviu mi-a zis că este un chitarist foarte talentat care cânta cu Apreotesei la localul unde este hotel acum, la etajul patru, în centru. Şi m-am dus şi l-am ascultat. Era Dan Ionescu. Tony Kuhn era în Herculane, l-am întrebat dacă vrea să vină şi a spus sigur că da. Dan Ionescu a vorbit cu Johnny Bota, că se ştiau, ei au mai cântat împreună. Am făcut un Cvartet şi am încercat să promovăm compoziţii originale, am ascultat foarte multă muzică. Formula era destul de grea, fiindcă nu erau decît o tobă şi, restul, instrumente cu coarde. Deci, spectrul de culoare a formaţiei era destul de greu de stăpânit şi de coordonat. Cei doi chitarişti şi-au făcut sound-uri total separate, iar rolul contrabasului a fost, într-adevăr, foarte bine accentuat, nu se cânta la violoncel ca astăzi. Foarte mulţi basişti cântă pe sus, în registrul superior, o tehnică debordantă într-adevăr, dar pentru ca chitariştii să aibă susţinere trebuia totuşi să fie contrabas, nu violoncel. Am avut o apariţie la Festivalul de Jazz din Sibiu, şi le-a plăcut. A fost şi Pawel Brodowski, pe vremea aceea critic de jazz la Jazz Forum, şi a fost entuziasmat. Am cântat piesele lui Johnny prima oară într-un concert de muzică la Tescani. Pe vremea aceea era un fel de „tabără” acolo, la casa lui Enescu. Acolo am auzit prima oară Oedipe al lui Enescu, extraordinar cântat! Era de fapt un festival de muzică simfonică şi cu o seară de jazz. Şi aşa am ajuns să cântăm cu Johnny Răducanu. Eu îl ştiam de la Cvintetul de jazz Bucureşti.
Vom aborda un subiect mai delicat. Sunteţi un timişorean plecat în lume imediat după evenimentele din 1989. Aţi fost foarte afectat atunci când aţi aflat că aproape toţi prietenii dumneavoastră vă turnaseră la Securitate, din câte am înţeles…
Aproape toţi, da… Am ajuns la Dosarele Securităţii împreună cu Băcălete. Băcălete a şi publicat în prima săptămână. Zilnic se publicau listele, după care a fost interzis. Eu am fost întors pe dos… Pentru mine a fost un impact extraordinar. În primul rând mi-am pierdut încrederea în instinctul meu, dacă eu atâţia ani de zile nu mi-am dat seama că o parte din bunii mei prieteni sunt informatori… De abia acum, în Olanda, deci după ani, încep să îmi recapăt puţin încrederea în mine. M-a distrus îngrozitor momentul acela, dureros…
Înainte de a ajunge restaurator de obiecte la „Muzeul Regal” din Amsterdam, aţi obţinut un mare premiu.
Da, în 1995, un premiu naţional care se acordă în fiecare an. Am avut o expoziţie la o cafenea boemă, unde se adunau artişti şi literaţi cunoscuţi. Cineva a venit să-mi spună că îi plac lucrările şi crede că am şanse la un concurs. Nu ştiam nimic despre organizarea lor în Olanda şi am întrebat ce trebuie să fac? Şi mi-a spus: prezinţi 20 de lucrări. Mi-a dat adresa sediului, de unde am luat şi am completat formularele. Am înaintat lucrările şi după trei săptămâni am primit un răspuns foarte simplu, câteva rânduri, că am luat acest premiu şi, inclusiv, o groază de bani: 57.000 de guldeni, echivalent cu 57.000 de mărci pe vremea aceea. Bineînţeles că m-am bucurat, dar într-un an şi jumătate s-au dus. Am cumpărat un apartament bătrânilor mei de aici. Visul tatei era să aibă odată ceva al lui, personal. În Olanda, mi-am închiriat un spaţiu mare pe care l-am împărţit, unul pe care l-am antifonat să pot să mai exersez la tobe şi un spaţiu în care-mi făceam încă picturile. Pe vremea aceea mai pictam. Nu am mai putut să vând nimic. Mai vindeam la 200 – 300 guldeni lucrarea, dar în momentul în care iei premiul acesta ţi se saltă preţul de trei ori. Şi atunci, nu am mai prea vândut. Pâinea trebuia s-o pun pe masă pentru că aşa am hotărât cu mine însumi şi cu soţia mea, care n-a fost de acord de fapt şi m-a făcut un macho est-european, că mie mi-e ruşine că ea câştigă mai mulţi bani. Şi i-am spus că nu mi-e ruşine că ea câştigă prea mulţi bani, dar ştiu că nenorocirile vin de la bani şi să-mi permită să fiu independent, să nu depind decât de mine. Şi aşa am făcut rost de o slujbă la un club de tenis, făcând curăţenie la opt duşuri, opt toalete… Munca nu este o ruşine. Trei ani și jumate-patru ani am făcut asta. Mai făceam între timp curăţenie acasă la oameni bătrâni şi într-o zi, la televiziune, la teletext, voiam să văd programul postului de televiziune respectiv, am citit un anunţ despre acel post. I-am spus soţiei că mă duc acolo şi că încerc. Am dat într-o zi o probă…
Însfârşit, artistul plastic Eugen Gondi şi-a găsit împlinirea…
Într-un fel…
Dar, împlinirea mult aşteptată…
Da.
Şi mult visată…
Da. Visul meu cel mare era să pot să cânt muzică de jazz, să pot să-mi câştig existenţa cu asta, cu banii pe care îi câştigam să pot să trăiesc şi să pictez. Ăsta era visul meu. Dar nu puteam trăi acolo nici din jazz. Am cântat destul de mult, am intrat în lumea jazzistică olandeză cam la nivelul între mediu şi top, dar câştigul era neregulat… Trebuia să fac ceva ca totuşi să pot să pun pâinea pe masă. Aşa am intrat la Rijksmuseum. După o zi de lucru, m-au luat apoi o săptămână, ca să încep şi să termin o lucrare, la secţia de istorie, pictură pe obiecte, deci aveam metal, lemn, porţelan şi sticlă. După o săptămână mi-au spus că totul este ok. A trebuit să aştept alte patru luni ca să primesc adeverinţă de bună comportare, ceea ce înseamnă că Poliţia, inclusiv Koninklijke Marechausee, care este Poliţia Regală, inclusiv Securitatea lor s-au interesat patru luni de mine, dacă sunt ok sau nu sunt ok. Acolo am lucrat mai mult de 15 ani şi am ieşit la pensie. Mi-a plăcut foarte mult. La început credeam că o să mă plictisesc făcând restaurare.
Este o muncă deosebit de migăloasă, presupun…
Este foarte migăloasă, dar este foarte interesantă şi provocatoare. Fiecare obiect are altă modalitate de a fi restaurat. Trebuie să fii într-adevăr inventiv să poţi să restaurezi. Este o resposabilitate extraordinară. Fiecare gest pe care îl faci îl fotografiezi şi stă într-un fişier.
Cum aţi defini pe scurt spiritul olandez, a doua dumneavoastră casă?
Spiritul olandez este un spirit aventurier. Au un pregnant simţ al comerţului. Aşa-zisa lor toleranţă se leagă tot de aceste două lucruri. Pe olandez niciodată nu-l interesează că eşti roşu, galben sau negru, dacă el poate să facă un comerţ cu tine, nu contează. Deci toleranţa este întotdeauna în funcţie de bani. Sunt nişte tipi solari şi ceea ce este extraordinar în Olanda, nu există situaţie care nu se poate rezolva.
Pe măsură ce înaintaţi în viaţă, ce doriţi să atingeţi artistic, creativ?
Eu sper să mai rămân creativ şi să mă ajute sănătatea să rămân cu poftă de creativitate.
A fost o onoare pentru mine.
Mulţam fain! (Eugen Gondi, interviu difuzat în emisiunea Revelații Jazz, Radio Timișoara, realizator Călin Pacatiuș)
AUDIO / Interviu Eugen Gondi, baterist; realizator Călin Pacatiuș:
Programul Galei de Blues/Jazz KAMO, ediția a XXXII-a, 2023
Sâmbătă, 23 septembrie 2023:
ora 18:00 – RC MELODY MAKERS
ora 19:00 – BEGA BLUES BAND
ora 20:00 – VALI FĂRCAȘ SOLO (Germania)
ora 21:00 – TRIO EUGEN GONDI (Olanda)
Duminică, 24 septembrie 2023:
ora 18:00 – MIKE KRSTIC 4TET (Serbia)
ora 19:00 – VALI RĂCILĂ ȘI RAUL KUSAK
ora 20:00 – THE W with special guest JAMES KITCHMAN (Anglia)
Timp de nouăsprezece ediţii, Gala de Blues Jazz a fost condusă de Béla Kamocsa, „Kamo”. După dispariţia marelui artist, sarcina de director artistic al Galei i-a revenit lui Johnny Bota, partener, timp de 30 de ani, al lui Béla Kamocsa, în formaţia Bega Blues Band. În semn de preţuire a lui Kamo, forurile judeţului şi municipiului au hotărât să denumească evenimentul, începând cu ediţia a XX-a, Gala de Blues/Jazz KAMO.
Organizator: Filarmonica „Banatul” Timișoara.
Program finanțat din bugetul local al Municipiului Timișoara.
Acțiune cofinanțată prin programul cultural TimCultura 2023.
Sursa info/afiș/foto Trio Eugen Gondi: Filarmonica „Banatul” Timișoara.
Foto Eugen Gondi: arhiva personală Călin Pacatiuș.