Spectacolul de pe scenă trebuie să fie o continuă „uimire” spune Răzvan Mazilu

Premieră - „Văduva Veselă” de Franz Lehár, la Opera Națională Română din Timișoara. Un concept regizoral semnat Răzvan Mazilu.

Articol de Simona Stoița, 10 octombrie 2024, 15:52

Interviu cu Răzvan Mazilu, regizorul spectacolului:

De ce Lehár?

„A fost propunerea lui Cristian Rudic, care a dorit „să aducă la viață”, din nou, acest mare titlu atât de iubit, prea iubit de public…

Se spune că „Văduva Veselă” este cea mai iubită dintre operete.

Eu o știu de când era mic și mergeam de mână cu sora mea, la Teatrul de Operetă din București.

Am avut șansa să o văd cu Cleopatra Melidoneanu și Dorin Teodorescu, timișorean de-al dumneavoastră.

Am rămas cu amintiri foarte puternice.

Viața face – universul, așezarea astrelor, norocul pe care îl am și pentru care sunt recunoscător – că iată, astăzi am șansa să montez operetă, să montez teatru liric, ceea ce mi-am dorit dintotdeauna, mai ales acest titlu de care publicul timișorean și Scena Operei aveau mare nevoie.

Ce este opereta?…

Un spațiu al visului, al visării, al evadării dintr-o lume cu foarte multe probleme, din ce în ce mai multe probleme care nu ne lasă să ne bucurăm de clipă.

De a ne trăi clipa.

Și atunci, acest spațiu este un loc al evadării, al transfigurării, al vieții și al bucuriei.

Vreau să ne bucurăm pur și simplu.

E un moment de bucurie, acela de a monta un astfel de spectacol.

Vreau să mă bucur pe deplin de el.

Sunt recunoscător pentru că mi s-a dat mie să montez această lucrare.

Am făcut-o și eu cu bucurie și sper ca publicul, la fel, cu voluptate să primească rezultatul nostru.”

Văduva veselă, un titlu istoric, o scriitură la fel de istorică. Se poate vorbi despre un tip de „metamorfoză”?

„Este desigur o evadare în “La Belle Époque”, în care oamenii păreau să își trăiască viața fără nicio problemă, dar ea trebuie repovestită pentru publicul de astăzi, prin sensibilitatea, ochii noștri, ai creatorilor din anul 2024.

Secretul este să vedem frumusețea în tot și în toate, și în orice putem, cred.

De când ieșim din casă până intrăm seara în case, să știm să recunoaștem frumosul, valorile, într-o lume care pare că nu mai are valori și repere.

Să știm să gândim cu propriul nostru creier.

Să nu ne lăsăm manipulați de toate tentațiile care sunt în jur și de cei care încearcă să ne manipuleze mai ales acum, prin toate aceste canale de social media, prin televiziune, prin toate lucrurile care sunt acest „vârtej” în jurul nostru și care ne poate distorsiona părerea despre viață, despre noi, despre realitate.

Trebuie să știm să avem propriile noastre repere.

Să ne păstrăm coloana vertebrală.

Să ne păstrăm valorile cu care am fost crescuți, în care credem.

Și apropo de toată această „uimire” pe care trebuie să o ai tot timpul, în jur, în lume…

Spectacolul de pe scenă trebuie să fie o continuă „uimire” în fața muzicii care a fost compusă cu atât de mulți ani în urmă și care iată rămâne o capodoperă în fața căreia ne „uimim” cu toții și suntem seduși.

Deci de la teatru până la micile plăceri ale vieții trebuie pur și simplu să știm, să încercăm, să ne dorim asta, să ne înconjurăm de frumos.

Să avem un set foarte sănătos de repere valorice și să credem în toate valorile morale care există în jur, cu care am fost crescuți.

Să căutăm întotdeauna frumosul în absolut orice ne înconjoară.”

Răzvan Mazilu, un nume magic pentru public, dar poate că publicul nu știe cum e Răzvan Mazilu atunci când construiește un spectacol.

„A fost o provocare într-adevăr și prin faptul că de data aceasta sunt și autor al costumelor.

Sigur că fac asta de câțiva ani buni.

Îmi fac costumele propriilor spectacole.

De data aceasta am avut un volum foarte mare de muncă pentru că garnitura de soliști este mare, corul, ansamblul de balet.

I-am avut aliați pe toți cei din structura Operei Naționale Române din Timișoara.

Am început lucrul foarte din timp.

Am știut foarte bine ce îmi doresc.

Am fost foarte organizat și „am visat cu ochii larg deschiși”, fiind în același timp, cum spuneam, foarte bine pregătit și organizat.

Este pur și simplu o mare plăcere.

Atelierele de croitorie ale Operei Române din Timișoara sunt senzaționale!

Cu meseriași, cu meșteșugari care mi-au făcut toate plăcerile și le mulțumesc și pe această cale.

De obicei cei care „iau” toți laurii sunt cei care ies la rampă, artiștii.

E foarte important să ne gândim și la cei care sunt în spatele unei producții de o asemenea amploare.

Eu fac o reverență în fața celor care stau în spate, în culise, la ateliere, pentru că fără ei noi cei de pe scenă nu am străluci.

Deci asta mi s-a părut a fi cea mai mare provocare de data asta, faptul că am realizat pe parte plastică ținutele, costumele tuturor personajelor.

Fiecare doamnă din cor are propria rochie, propria creație.

Nicio rochie nu se repetă cu cealaltă.

Am pornit așa într-un demers foarte eclectic și baroc.

De la epoca “La Belle Époque” (1900), mergând până la creațiile din anii ’40, ale lui Christian Dior, sau, mai recent, în anii 2000, John Galliano.

Sunt creatori care m-au inspirat dintotdeauna și m-am inspirat și eu acum din creațiile lor.

Am lucrat extraordinar și cu artiștii Operei, cu soliștii, cu rolurile secundare, cu baletul.

E foarte important să te reîntâlnești.

Să nu fii la prima întâlnire.

Între noi s-a sudat ceva.

Între noi este deja un anumit limbaj comun și asta e foarte important.

Lucrez din nou cu Mihaela Marcu, Bogdan Zahariea, Cristina Vlaicu, Mihai Prelipcean, Octavian Vlaicu, cu care am lucrat și la „Bal la Savoy”, cu baletul Operei. Este o bucurie!

Ne și distrăm foarte mult la repetiții.

Sunt de părere că repetițiile trebuie să ne facă plăcere.

Creația se face cu bucurie, curiozitate, și cu plăcerea de a descoperi împreună.

„Văduva veselă” este o comedie.

Comedia este mai dificil de pus în scenă decât drama.

Trebuie să ai mijloace artistice.

Trebuie să fii mult mai riguros.

Din nou le-am cerut foarte mult interpreților, pe parte de proză.

De partea muzicală s-a ocupat maestrul Mihnea Ignat, desigur, cu care mă reîntâlnesc, și e o mare plăcere!

Ne-am „aruncat” unul altuia aceste provocări, iar eu sunt extraordinar de mulțumit de rezultat.”

Scenografie, decor, light design

„Îi am pe colaboratorii mei aici.

Pe partea de scenografie, decor, Vlad Vieru, care este la primul său spectacol pe o scenă de teatru, el fiind un scenograf de film.

A făcut foarte multă televiziune și foarte mult film.

I-am aruncat „mănușa provocării”.

L-am „aruncat” într-un titlu mare, cu o producție mare.

Cu light designerul Costi Baciu mi-am lucrat majoritatea spectacolelor – „Familia Addams”, „Opera de trei parale”, „Cabaret”, în București, ”The Full Monty”.

L-am invitat și aici, pentru că trebuie tot timpul să facem un “update” din punct de vedere vizual.

Astăzi partea vizuală e foarte importantă.

Cum spuneam, suntem înconjurați, agresați aproape zilnic de imagine de pe social media, la televizor, pe stradă, peste tot…

Totul este imagine, imagine…

Imaginile vin tot timpul peste noi, cu informație foarte multă, și atunci noi trebuie să prezentăm publicului, mai ales tinerilor care stau toată ziua cu telefonul în mână, o alternativă valabilă în care ei să creadă și pe care să o descopere.”

Reîntâlnirea cu ansamblurile

„Cu toții sunt maleabili. Și orchestra, și baletul.

Nu am făcut foarte multe tăieturi sau schimbări în partitură.

Maestrul Mihnea Ignat își dorește să fie fidel partiturii și asta cere mereu, dar ne-am și „jucat”.

Există un prolog foarte scurt, în spectacol.

Un prolog inventat de către mine în care, împreună cu interpreții și cu orchestra, ne „jucăm” un pic.

Sigur că toți artiștii trebuie să știm să fim maleabili, deschiși.

Arta, muzica, dansul, teatrul este ceva într-o continuă transformare.

E un „organism viu” care de la zi la zi se transformă.

Ceea ce este modern astăzi, nu mai este mâine.

Noi trebuie să fim deschiși și maleabili.”

Ce rol ocupă publicul? E publicul un „personaj”?

„Recunosc, montarea este mai puțin interactivă decât la „Bal la Savoy”.

Acolo am folosit foarte mult sala.

Sala Teatrului – o „sală de bal”, incluzând publicul cumva în poveste și interpreții venind în sală, transformând toată sala în „balul” de la Savoy.

La „Văduva veselă”, vorbim despre public care se uită la scenă ca la o pictură, ca la un tablou.

Așa cum te duci la muzeu și te uiți la un tablou care este undeva acolo, într-o ramă frumoasă, aurie.

Un tablou celebru sau nu.

Te uiți la el și începi să-l „descoperi”…

Începi să descoperi că, de exemplu, culorile din acel tablou nu sunt aceleași ca în cele din reproducerile pe care le vedem în albumele de artă sau pe internet.

Culorile sunt altele.

Vibrația unui tablou este alta.

Energia unui tablou, pe care o transmite, este alta decât cea pe care o știm, de exemplu, din cultura noastră generală.

Am fost foarte frapat, emoționat și surprins, când am văzut o expoziție Marc Chagall, la Paris, în care culorile pe care Chagall le folosea erau cu totul altele decât le văzusem eu pe internet sau în albumele de artă pe care le aveam acasă.

Era o altă emoție…

Era parcă un alt tablou…

Era o altă emoție, în fața operei de artă.

Așa mă gândesc și la publicul care va veni la „Văduva Veselă”.

Doar la început interpreții vin puțin în sală, pentru că spectacolul meu începe chiar la “Maxim”, celebrul cabaret parizian, unul dintre spațiile în care se întâmplă povestea.

Vreau ca publicul să se uite la acest spectacol ca la un tablou pe care îl vede pe simeză, într-o expoziție, undeva acolo, într-o „scenă de tip Italian”.

E ca la o expoziție în care publicul se uită la un tablou superb.

Te lași impresionat de el.”

Cum a răspuns Corul, acestei prietenii, acestui dialog?

„Cu corul ne știm deja, ne cunoaștem.

Ei sunt foarte maleabilIi.

Au intrat imediat în „jocul” meu și în propunerile mele.

E o reîntâlnire, după „Bal la Savoy”, unde au avut câteva sarcini mai grele.

Aici este o abordare clasică și nu chiar clasică.

Clasică și în același timp modernă, contemporană.

Este un spectacol clasic, dar în același timp modern pentru publicul de astăzi.”

Public și publicuri. Se pot delimita „nuanțe”?

„Sigur.

E un public de teatru.

E un public de operă.

E un public care se duce și la teatru și la operă, și la concerte simfonice.

Am observat în timp că publicul s-a mai divizat.

În anii ‘90, când am debutat eu, publicul se ducea peste tot, la orice.

Publicul de teatru se ducea și la concerte, și invers.

După epoca comunistă era o „foame” de a vedea cât mai mult.

Această „libertate” de a vedea cât mai mult.

De a ne culturaliza cât mai mult.

De a avea acces la cultură.

Între timp am observat că publicul s-a mai divizat.

Aici, la Timișoara, am observat că există un public foarte elegant.

Dacă la Operă, la București, se vine în blugi, aici pe majoritatea spectatorilor i-am văzut îmbrăcați în haine elegante, de gală.

Asta mi-a plăcut foarte mult, pentru că este un act de respect față de instituție, față de actul artistic, față de artiști.

Sigur că toată lumea este binevenită la un spectacol, și ne bucurăm!

Și cei care se îmbracă în blugi, și cei care se îmbracă elegant.

Da, am observat lucrul acesta și îl iau, cum spuneam, ca pe un un gest de respect față de actul artistic.”

Un clișeu, în bucuria mea atunci când mă întâlnesc cu maeștrii, este să mai întreb ceva. Sunt lucruri care vă displac?

„Sigur.

Am o listă foarte mare, dar încerc să le ignor.

Încerc să le transform, precum Arghezi, în „frumuseți” și… rosturi noi.

Încerc să înțeleg.

Încerc să iert.

Încerc să transfigurez lucrurile urâte sau neplăcute, inevitabile de altfel, pentru că viața este făcută și din frumos, dar și din urât.

Încerc să le transform în frumusețe, bunătate, în lucruri din acestea fără de care nu putem trăi.

Încă încerc să mă obișnuiesc cu „ideea” că tinerii, adolescenții, copiii stau foarte mult cu telefonul în mână.

Cred că viața, copilăria, adolescența și tinerețea lor este în altă parte…

Noi aveam o altă apropiere față de viață, față de natură.

A sta cu un telefon în mână îți de senzația că ești conectat la toate informațiile din lume și că ai acces la tot, dar de fapt nu îți permite să te duci în profunzimea lucrurilor.

Să descoperi rostul ascuns al tuturor lucrurilor.

Am observat că adolescenții sunt mai emancipați decât cei din generația noastră, dar în același timp pot fi și mai superficiali.

Și asta este păcat pentru că există atât de multe lucruri frumoase pe care trebuie să le aprofundezi, despre care trebuie să știi cât mai multe, încât nu trebuie să trecem întâmplător peste tot ceea ce ne apare în viață.

Vă așteptăm cu drag la „Văduva veselă”!

Este un spectacol vesel, așa cum îi spune și titlul.

Un spectacol în care veți râde inteligent, în care veți descoperi, ca într-o expoziție, tablouri după tablouri care o să vă spună câte ceva despre noi, despre lume, despre oameni, despre viață…” (Răzvan Mazilu)

Imagini de la montarea decorului pentru spectacolul „Văduva Veselă” de Franz Lehár, la Opera Națională Română din Timișoara:

Sursa foto/video: Opera Națională Română din Timișoara. Foto portret Răzvan Mazilu, de Dragoș Țarălungă.