FOTO – REPORTAJ/ Restituiri cultural–tradiţionale: peste 400 de instrumente în colecția profesorului Ovidiu Papană

„Un bun cultural este „produsul” unui mod particular de gândire umană, el fiind reprezentat printr-o formă cosmetizată de reflectare a realităţii înconjurătoare.[…]Un bun cultural poate fi considerat drept o emblemă identitar-artistică pentru toate tipurile de grupuri comunitare.” Ovidiu Papană

Articol de Daniela Bacila, 27 ianuarie 2020, 14:45 / actualizat: 28 ianuarie 2020, 14:45

Cercetător, etnomuzicolog, specializat în acustică muzicală și organologie, profesorul timișorean Ovidiu Papană deține o colecție de instrumente tradiționale românești impresionantă, care, împreună cu cele specifice altor popoare, adunate pentru a arăta interferențele culturale, depășește cifra de 400. Ele sunt, fie achiziționate pe parcursul a mai bine de două decenii, fie construite sau recondiționate cu migală și răbdare de însuși dascălul universitar pentru care, restituirea zestrei cultural-tradiționale a devenit un deziderat. Ni le prezintă cu aceeași pasiune cu care au fost construite, le îngrijește, le ascultă povestea, le îndrăgește.

Ovidiu Papană s-a născut la 16 iulie 1948 în Mehala (localitate care a devenit cartier al Timișoarei). După absolvirea Facultății de Muzică din cadrul Institutului Pedagogic din orașul de pe Bega, și-a continuat studiile universitare la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București, devenind Licențiat în Muzică în anul 1973. În perioada 1969 – 1976 a fost profesor de muzică la Târgu Jiu. Cea mai mare parte a activității sale didactice s-a derulat la Casa Pionerilor (Palatul Copiilor), ca profesor și dirijor de orchestră, între anii 1978 – 1995. La Facultatea  de Muzică din Timișoara parcurge toate treptele academice, de la lector la profesor universitar, obținând totodată titlul de Doctor în Muzică, la Academia de muzică „Gh. Dima” din Cluj, în anul 2000. Activitatea de cercetare este și mai intensă de când s-a pensionat, în anul 2014.

Ovidiu Papană: Pe plan naţional, am căutat să am în colecţia mea toate instrumentele la care au cântat românii. Toate, nu doar dintr-o anumită zonă. Este unică prin faptul că, pe lângă existenţa lor fizică, am încercat să şi scriu despre ele. Mulţi din generaţia actuală nu au cunoştinţe despre ceea ce a fost în trecut. Avantajul meu a fost că am traversat două secole, cunosc bine generaţiile, condiţiile în care s-a desfăşurat muzica de odinioară, sunt destul de avizat şi sunt obligat, în același timp, să vorbesc de o anumită zestre culturală care nu a fost suficient de bine pusă în valoare.

Referitor la colecţia mea, sunt trei tipuri de instrumente. Unele sunt cumpărate de la muzicanţi, instrumentişti, ţărani, meşteri populari. Nu sunt valori materiale, dacă le-aş pune pe jos pe undeva pe stradă, probabil că le-ar lua copiii. Nu sunt vandabile, în cazul lor, valorile sunt altele. În a doua categorie intră instrumetele făcute de mine. Pentru că au fost oameni care nu au vrut să se despartă de instrumentele respective, le-am fotografiat, le-am făcut câteva scheme şi am realizat o replică ce putea să ajungă identică până la 98 la sută  cu instrumentul respectiv.

Daniela Băcilă: Pentru asta erau necesare cunoştinţe aprofundate în mai multe domenii.

Ovidiu Papană: Organologia este o disciplină foarte diferită de celelalte în sensul că aici trebuie să fii multilateral, să fii „meşter”, să ştii să cânţi cât de cât la un instrument, să ai cunoştinţe de acustică muzicală şi să ştii efectiv să-l construieşti. Construcţia unui instrument te învaţă mai mult decât tot ceea ce citești şi ceea ce auzi. Dacă nu îndeplineşti cele trei condiţii, în nici un caz nu te poţi numi organolog, ci un om care, să zicem, „vede” cu pixul.

Următoarea categorie, a treia, o constituie replicile, care într-adevăr sunt deosebite. Ele sunt instrumente tot construite de mine, dar care nu mai există în acest moment. Le-am găsit şi eu în cărţile înaintaşilor mei, azi, dacă totuşi se mai găsesc pe undeva, sunt în colecţii particulare. Să vă dau un exemplu: am găsit un fluier îngemănat care avea o construcţie specială de care mi-am dat seama abia după ce l-am construit. Era un fluier unicat care justifică sistemul modurile greceşti, a fost o mare surpriză şi pentru mine.

Până acum am 320 de intrumente româneşti, mai trebuie să construiesc încă vreo două-trei şi atunci le am pe toate. Nu mai cunosc eu altele, că le-aş face imediat.

Mai am în colecţie instrumentele – jucării muzicale, vreo 40-50 făcute de mine, apoi instrumentele utilitare, folosite de vânători, de exemplu, cele care imită păsările.

În total, în jur de 400 de instrumente româneşti şi cele străine, ce-am reuşit să găsesc şi pe internet şi cu diverse ocazii. Dacă mergeam în străinătate cumpăram câte unul, de exemplu din Grecia, am luat o liră grecească de bună calitate. Am avut mari surprize când am văzut interferenţe culturale care există între instrumetele românești în raport cu celelalte instrumente, chiar şi de pe alte continente.

D.B.: Avem în faţă cele două ample volume “INSTRUMENTE TRADIŢIONALE ROMÂNEŞTI – Studii acustico-muzicale”. La fel veţi proceda şi cu cele din afara spaţiului românesc, scrieţi despre ele, le analizaţi în amănunt, sau rămâne doar perspectiva interferenţelor de care ne vorbiţi?

O.P.: Pentru o astfel de muncă mi-ar mai trebui o viaţă. Primul volum are 466 de pagini, al doilea 560, am de scris încă două volume, în final vor fi vreo 1600 – 1700 de pagini de care răspund cu capul, pentru că unii nu se gândesc la câtă muncă am depus pentru scrierea unei cărți, ci doar „să găsească greşeli”. Este enorm de multă muncă, lucrez de multe ori 12 -14 ore pe zi, pe computer, când termin, văd doar linii albe şi negre de la scris, dar sunt fericit pentru că lucrez cu multă bucurie şi multă pasiune. Celelalte instrumente sunt numai pentru a arăta interferenţele, şi, eventual, în prelegerile pe care le ţin, să arăt interconexiunile pe linie tradiţională între popoare. Dealtfel, să ştii că mi-am dat seama că la o cercetare trebuie să ai răbdare cu un instrument, el este o poveste. Dacă ştii şi vezi cum s-a construit, el îţi povesteşte tot, îţi dezvăluie probleme constructive, îţi arată ce tipuri de fenomene acustice au fost folosite, performanţele pe care le are, sau ce-i lipseşte.

În perioada 2005 – 2019, Ovidiu Papană a participat la o serie de expoziții, prelegeri, simpozioane, conferințe și congrese în țară, la Cluj-Napoca, Slobozia, București și peste hotare, în Ungaria, Germania, Portugalia, Austria, Italia, cucerind publicul avizat cu subiecte inedite, cu prezentări exemplificative.

Daniela Băcilă: Domnule profesor, această specialitate, organologia, nu este la îndemâna oricui. Cum aţi vedea dumneavoastră cunoaşterea acestui domeniu de către un public cât mai larg. Se poate realiza acest lucru?

Ovidiu Papană: Da. Eu am ţinut prelegeri pentru tote categoriile de oameni şi în ţară şi peste hotare. Publicul meu a fost alcătuit și din copii, pentru care am dat în mintea lor arătându-le tot felul de jucării. Rezultatul a fost extraordinar. Într-o altă categorie au fost oamenii obişnuiţi, cărora nu am putut să le vorbesc într-un limbaj pur muzical şi atunci le-am arătat latura spectaculară. Fiecare a priceput în felul său, la unul i-a plăcut sunetul, altuia, aspectul, unul remarca faptul că e de la el de-acasă…

Mai este şi publicul avizat de la conferinţe, simpozioane, congrese, unde foloseşti un limbaj profesional, în care pui toată partea teoretică a muzicii aplicată pe instrument, justificând astfel însăşi existenţa instrumentului.

D.B.: Acestea sunt atu-urile care vă definesc: teoretician, practician, cercetător, toate perfecţionate într-o viaţă de om în care rezultatele se văd şi se simt, poate se cunosc prea puţin.

O.P.: Aş vrea să mai adaug ceva, într-un fel mă simt izolat, e adevărat că am nevoie de izolare ca să pot să scriu şi să construiesc. Mă simt izolat în ce sens? Nu-mi place „consumismul” acesta care este globalizat la ora actuală. Nu se poate face performanţă fără un pic de chin, un chin voit. În domeniul organologiei prima dată trebuie să înveţi partea teoretică şi apoi să construieşti.

„În sistemul de apreciere valorică specific culturii orale din perioada modernă, grupul social cu rol de grup destinatar – comunitatea zonală care avea rolul de a judeca şi a eticheta creaţia artistică – a devenit un receptor de tip pasiv, manipulat prin bombardamentul informaţional generat de mijloacele de comunicare artistică virtuală.” Ovidiu Papană

D. B. Rămâneţi un idealist, domnule profesor…

O. P. Nu se poate altfel, sunt foarte mulţi care au aşa, o haină frumoasă, chiar şi vorbesc frumos, problema principală este zestrea, oricând stai de vorbă cu cineva trebuie să poţi arăta ce ai făcut, acest lucru l-am învăţat şi eu de la dascălii mei. Eu la ora actuală am 10 cărţi scrise. Cariera mea ştiinţifică a venit după Revoluţie, nu puteam să fac mai mult până la vremea respectivă. Până atunci am fost dascăl de muzică, am căutat să supravieţuiesc cu familie cu tot, cu greutăţile care au fost, am făcut meserii de toate categoriile, inclusiv zidărie, am crescut purcei ca pot să supravieţuiesc. Din cele 10 cărţi, ultimele două sunt o încercare de a face o Enciclopedie a tuturor instrumentelor tradiţionale româneşti la nivelul secolului actual şi poate chiar la nivel de cercetare științifică inovatoare, cu nişte lucruri care sunt inedite ca metodologie de lucru şi de investigație. A fost dificil pentru că sunt exigent cu mine însumi şi apoi cu cei din jur. Sunt lucruri care nu au fost spuse nicăieri şi de cele mai multe ori se constituie ca o restituire a unor valori culturale uitate.

D.B.: Cum s-a răsfrânt latura ştiinţifică a muncii dumneavoastră asupra lumii academice din Timişoara, din capitală şi din străinătate, mai cu seamă după participarea la numeroasele conferinţe, congrese, prelegeri peste hotare?

O.P.: La Timişoara sunt puţin cunoscut, dar asta nu are nici o importanţă, la Bucureşti sunt inclus în cercurile cercetătorilor inclusiv la Academie şi la Institutul de Folclor, în străinătate am avut surprize şi plăcute şi mai puţin plăcute. Am fost remarcat doar când am participat la unul dintre marile Congrese de Organologie şi am reuşit să le captez atenţia cu prezentările mele exemplificate. În străinătate m-am dus ca cercetător privat, neavând o Universitate care să mă susţină, am bătut la toate porţile, uneori mi s-a răspuns, altori nu, am mers cu o expoziţie de 100 de instrumente pe care la început nu le-au luat în seamă, ca în final să fiu aplaudat şi solicitat în diverse ţări îndepărtate. La situaţia mea actuală nu se pune problema de a merge în alte părţi, aceasta este limita pe care o am, corespondez pe internet cu japonezii, le mai trimit câte-un material.

D.B.: Ceea ce ne povestiţi ne uimeşte într-un fel, ne îndreptăţeşte să credem că totuşi s-ar putea găsi soluţii, dacă i-aţi cucerit pe americani şi pe japonezi, să captaţi atenţia şi românilor. Ce aveţi aici este de o valoare inestimabilă, având în vedere faptul că Timişoara devine Capitală Culturală Europeană, nu s-ar putea mândri cu o astfel de colecţie unică?

O.P.: Am bătut de mai multe ori şi la porţile acestei “capitale” şi m-am izbit de funcţionarism, “vrem proiecte” mi se spunea. Eu abia recuperez în spaţiul vital, pe care îl mai am, un fragment din cultura pe care o tot descopăr, nu pot să mă apuc să fac hârtii, care poate sunt necesare pentru a justifica o anumită activitate birocratică. Eu sunt  (încă) aici, pot fi folosit.

“Faţă de secolul al XX-lea în care s-a încercat să se menţină o vagă legătură cu tradiţia folclorului de factură etnică, în secolul al XXI-lea se remarcă o detaşare vădită de această formă culturală, datorită promovării în mod excesiv a culturii orale de tip globalizat. Se pare ca într-un viitor nu prea îndepărtat vom fi nevoiţi să tratăm cultura orală de factură etnică drept un capitol de „istorie culturală” pentru fiecare naţiune în parte.” Ovidiu Papană

D.B.: Eu aş vrea să las într-o notă de optimism acest subiect al discuţiei noastre şi să ne întoarcem la colecţia de instrumente.

O.P.: Am făcut deocamdată patru valize pentru transportul instrumentelor, nu cred că fac mai multe pentru că celelalte instrumente sunt mai mari şi nu sunt transportabile, le-am făcut să pot să merg cu ele într-o parte şi-n alta, un fel de expoziţii itinerante, dar nu expoziţii convenţionale de tip muzeistic. Eu îmi înşir cele patru valize şi încep să prezint instrumentele, să le explic oamenilor cum se cântă, cum sună, iar în final să îi las să pună mâna pe ele, este un fel de atelier de lucru.

D. B.: Îmi amintesc cum în anii facultăţii insistaţi asupra clasificării acestor instrumente.

O.P.: Pe plan mondial s-au conturat cam patru – cinci tipuri de instrumente, după modul în care produc sunetul: cordofone – cu coarde; aerofone – pe baza curentului de aer; membranofone – pe baza membranelor care vibrează; idiofone – instrumentele care vibrează cu tot corpul lor, de tipul clopotelor.

Lumea asta a instrumentelor este foarte interesantă, între ele există interferenţe constructive, unele instrumente sunt duplicitare, pot să fie şi cordofone şi idiofone. Mai există o altă categorie de care am fost obligat să pomenesc pentru că tot ce produce sunet este instrument – instrumente utilitare care imită păsările, cum am mai spus, folosite de vânători, e dificil să imiţi limbajul lor şi implicit greu de construit. Există şi pseudoinstrumentele, cum sunt frunza, solzul de peşte, unde instrumentul este de fapt omul. Apoi, categoria care nu a fost luată în seamă aproape deloc, jucăriile muzicale, care fac parte din copilăria noastră, din zestrea noastră.

D.B.: Sunteţi la curent şi cu noile tehnologii, folosiţi programe sofisticate pe calculator. Cum se împacă ele cu această formă rudimentară de construcţie în care trebuie să cunoaşteţi o serie de meserii, ţineţi pasul cu toate?

O.P.: Latura primitivă a instrumentului justifică concepţia iniţială a construcţiei sale, care la rândul ei este justificată prin acustica muzicală. Dacă nu ştii acustică, nu poţi să înţelegi un instrument. Eu le raportez apoi toate acestea la probelemele de istoria muzicii, vizând evoluţia unor anumite tipuri de instrumente şi continui prezentarea până la cântat, în care există şi procedee neconvenţionale de execuţie. Bineînţeles că nu putem să rămânem la faza în care erau înaintaşii noştri, avem obligaţia de a merge mai departe, am luat un program de lucru de înregistrare a sunetelor în care pot „vedea” performanţele instrumentelor, caracteristicile sonore ale sunetului şi fac o analiză în care pot să văd până la a zecea – mia parte tot ce se întâmplă cu sunetul, cum se naşte, cum trăieşte şi moare un sunet, ca şi viaţa omului, să văd amprenta sonoră a sunetelor.

D.B.: Pentru tot ce ne povestiți aici, pe lângă o pricepere dusă la extrem, e necesară şi o mare pasiune. De când a început ea pentru dumneavoastră?

O.P.: Pasiunea de a construi instrumente este din tinereţe. La 18 ani am făcut o vioară. Eram violonist şi pe vremea aceea vroiam să ştiu totul despre ea, vroiam să ştiu fiinţa ei. Bineînţeles că viaţa te obligă să faci anumite lucruri care ţin de existenţă. Am reluat preocuparea legată de partea instrumentală în cadrul formaţiilor la care am activat, în paralel eram profesor şi dirijor, iar partea organologică propriu-zisă a fost reluată la Facultate, când nu am vrut să fac o treabă de mântuială. În primul rând pentru mine a fost ca o nouă facultate, m-am auto-format în timpul anilor, tot ce fac, fac cu multă pasiune, uit de mine, de mâncare, de toate, descopăr unele lucruri care mi se par fantastice. În final aș vrea să le împărtăşesc şi altora.

D.B.: Latura didactică universitară ce satisfacţii v-a adus?

O.P.: Satisfacţia cea mai mare a fost că mi-am făcut datoria. La noi a fost mai greu pentru că împreună cu domnul profesor Ion Odrobot, când am început să repunem în funcţie disciplina folclor, nu am mai avut nimic, înafară de un curs al domnului profesor Nicolae Ursu, care mi-a fost şi mie dascăl, nu am avut nici o bază didactică. A trebuit să fac nişte cursuri care erau practic unele rezumate ale celor spuse şi făcute până atunci şi să aduc didactica în cadrul disciplinei mele la o formă funcţională.

Insatisfacţia este că nu am găsit pe cineva care să continue ceea ce am făcut. Am avut şi studenţi, muzicanţi folcloriști, care nu au vrut să depăşească o anumită fază, destul de joasă a iniţierii lor, în primul rând îi interesa latura materială și apoi restul. Timpul trece şi se răzbună şi fiecare om rămâne cu ceea ce a făcut. N-am văzut unul dornic să înveţe să facă ceea ce fac eu.

D.B.: Domnule profesor, văd că în anii pensiei aveţi mult, mult de lucru. Ne spuneţi, concret, la ce anume lucraţi acum?

O.P.: Da, sunt la volumul al III-lea al aşa-zisei Enciclopedii a Instrumetelor Tradiţionale Româneşti, studii de acustică muzicală (primele două le-am scos pe banii mei într-un tiraj mic). Eu, după un șir de cercetări, am rămas uimit de cât de subiectivi putem fi noi oamenii şi cât ne poate corecta aparatura modul de a gândi despre un instrument. Studiul computerizat îţi arată exact ceea ce este în realitate şi nu ceea ce „credem noi”, care suntem înclinaţi spre un subiectivism afectiv. Lumea organologică este şi ea ca o societate umană, o lume a instrumentelor. Relaţiile din cadrul sonor seamănă cu relaţiile sociale ale oamenilor, sunt şi relaţii de afecţiune, de simpatii, de antipatii (se bat între ele) sunt chiar eliminări…şi acolo, în lumea instrumentelor se întâmplă ca instrumentele moderne să le elimine pe cele vechi.

D.B.: Construiţi un instrument acum?

O.P.: Da, e unul dintre instrumentele idiofone căruia i-a ajuns rândul, după o cercetare de peste 20 de ani, când am luat legătura cu cineva de prin zona Bacăului. Pe lângă acea „Capră” bine cunoscută din ritualurile sărbătorilor de iarnă, în cortegiul respectiv mai era şi câte-o „Barză”, un fel de soră a Caprei. Am văzut demult instrumentul. „Barza” aceea cred că acum este în colecţia unui om de cultură din străinătate, a fost vândută. Când construiesc un instrument pe baza schiţelor, fotografiilor, sau a ceea ce am văzut şi mi s-a spus, nu fac altceva decât să reconstitui, în proporţie de 95 la sută, obiectul care nu mai există pe teritoiul ţării noastre.

D.B.: Nu credeţi că reţelele de socializare ne-ar putea ajuta la cunoaşterea acestor aspecte ale muncii dumneavoastră? Există o pagină web Ovidiu Papană cu cercetările domniei sale? Să ştim că undeva, în spaţiul virtual, putem accesa o informaţie pe care doar acolo o găsim, ar fi util pentru toţi cei interesaţi.

O.P.: Am ceva, ginerele meu mi-a făcut. Eu le-am pus şi mă bucur că sunt folosite de unii şi chiar puse în valoare. Mă ştii, sunt un cercetător, ai fost şi tu în activităţi de cercetare, omul de la ţară, care-ţi dă un material, nu ţi-a cerut bani, ţi-a dat cu tot sufletul ceea ce a moştenit şi el. Eu am datoria de a le pune în valoare, asta fac şi mă bucur când o fac şi alţii, numai să fie prezentat în mod corect, nu raportat doar la latura spectaculară de slabă calitate intelectuală.

foto: Daniela Băcilă